La Editura Niculescu au apărut, recent, volumele ”Povestea metaforei (Eseu retoric)” şi ”Orizonturi retorice” ale doctorului în filosofie şi logică (Universitatea Bucureşti, 1979) şi Doctor Honoris Causa (titluri oferite de patru universităţi din Europa) Dan Mihai Bârliba.
Nu cred că se putea găsi o introducere mai potrivită pentru ”Povestea metaforei” decât superbul citat din José Ortega y Gasset: ”Frumuseţea unei metafore începe acolo unde sfârşeşte adevărul ei”.
Pentru că, intrând pe tărâmul metaforelor, intrăm totodată pe tărâmul sublimului, dar şi al incognoscibilului (vezi Lucian Blaga: ”Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/şi nu ucid/cu mintea tainele ce le-ntâlnesc/în calea mea…”).
În introducere, autorul menţionează că nu a dorit să conceapă un tratat despre însemnătatea metaforei, ci doar o prezentare analitică a acestei figuri de stil, însă ”avansând cu chibzuinţă linii personale de meditaţie, de comparaţie ori de interpretare”.
O precizare esenţială: încă din debut, autorul aminteşte că au existat înţelepţi care au interpretat însăşi lumea ca o metaforă universală (în budism, de exemplu, se spune că lumea este o iluzie – n.m.).
Trebuie să menţionăm că este o lucrare de specialitate, filosofică, cu nenumărate citate, enunţuri şi trimiteri (aparţinând unor mari personalităţi ale culturii universale precum Blaise Pascal, Friedrich Nietzsche sau Lucian Blaga şi alţii), accesibilă celor cu studii în domeniu. Se pot desprinde, însă, teze şi adevăruri interesante şi pentru cititorul mai puţin avizat, cum ar fi, de exemplu, citatul deja menţionat al lui Ortega y Gasset sau enunţul potrivit căruia ”stăpânirea metaforei va fi aceea a lumii pe care noi înşine o plăsmuim pentru a trăi, după aceea, în interiorul ei”. Ori: ”metafora este mai întâi un mod de gândire şi apoi un mod de exprimare a cuvintelor”.
Desigur, pe acest tărâm, deşi exact, pot apărea teze antagonice, ca mitul subiectivismului şi mitul obiectivismului, ambele argumentate. Din confruntarea unor teze şi idei atât de diferite ar trebui să aflăm adevărul – în măsura în care el poate fi cunoscut.
Sunt prezentate tipuri ale metaforei: metafora sacră, literară, filosofică, ştiinţifică, oratorică.
În ce priveşte metafora sacră, dacă ne oprim asupra faptului că multe texte biblice, inclusiv cuvintele lui Iisus, conţin astfel de metafore, ne dăm seama, prin deducţie, că viaţa este un mister. Omul, prin existenţa şi aspiraţiile sale, transcende realul, concretul, tinde către a cunoaşte tainele cereşti, ezoterice, dar nu reuşeşte pe deplin. Omul nu se cunoaşte suficient nici măcar pe sine (vezi maxima antică ”Nosce te ipsum”).
Putem judeca prin excludere – dacă omul ar fi fost strict o fiinţă terestră şi supusă exclusiv legilor materiale, ce nevoie ar fi avut de metafore? De ce ar fi vrut să fie asemeni zeilor?
De altfel, autorul, referindu-se la ”Divina Comedie” a lui Dante Alighieri, spune că aceasta ”cuprinde multe referiri la cartea universală ca sintagmă comparativă care implică atât ideea că înţelegerea acestei cărţi nu stă în puterea noastră, depăşindu-ne categoric şi iremediabil, cât şi ideea că există un Autor/Creator Suprem, o garanţie a coerenţei, simetriei şi echilibrului, situate dincolo de lumea noastră vremelnică şi niciodată stăpânită sub aspect cognitiv şi creativ”.
Desigur, din capitolul consacrat metaforei literare nu puteau lipsi poeme eminesciene ca ”Luceafărul”, ”Eterna pace” şi ”Amorul unei marmure”, şi nici extrase din ”Florile răului”, de Baudelaire.
În aceeaşi notă apare şi butada, aparent mult mai ”terestră”, dar foarte profundă, a lui Louis Armstrong, care, întrebat ce este jazz-ul, a răspuns: ”Dacă trebuie să te întrebi, nu vei ajunge să afli niciodată”.
Pe parcursul celor 13 capitole, autorul face o analiză amplă şi foarte bine documentată a subiectului ales.
”Orizonturi retorice” are drept motto un citat la fel de interesant ca şi primul: ”Elocinţa este arta de a înfrumuseţa logica” (Denis Diderot).
Explicând cum vede retorica, autorul o citează pe Barbara Johnson, care în introducerea în limba engleză a cărţii ”Dissemination”, de Jacques Derrida, scria că limbajul este non-euclidian, având capacitatea de a urma linia curbă, nu linia dreaptă. ”S-ar putea crede că arta/ştiinţa retoricii ar fi cea care face limbajul euclidian, mai ales că există o oarecare similitudine între figurile euclidiene şi figurile retorice (…). În realitate, însă, retorica face limbajul non-euclidian până acolo încât actul interpretării apare întotdeauna ca deficitar şi suplimentar”, spune Bârliba, care mai afirmă, parafrazându-l pe George Poulet, care se referea la opera ce ”doarme” într-o cameră obscură până apare cititorul, că ”discursul retoric, la rândul său, «doarme» până în momentul apariţiei publicului receptor”.
Două lucrări de înaltă ţinută ştiinţifică, ce conţin foarte multe citate şi trimiteri, cu o bibliografie impresionantă, ce se adresează intelectualilor cu studii în domeniu, dar din care şi nespecialiştii pot culege definiţii şi referiri extrem de interesante, volume ce nu trebuie să lipsească din nicio bibliotecă, având o contribuţie însemnată în domeniu.
