Nu voi putea uita vreodată spectacolul cu piesa Micul infern de la Teatrul “Constantin Nottara” din Bucureşti unde am participat împreună cu soţia mea într-o seară de iarnă a anului 1991 când protagonista care interpreta rolul Eleonorei Arbore se apropia de venerabila vârsta de nouă decenii.
Silvia Dumitrescu-Timică, respectabila şi longeviva actriţă căreia îi dedic articolul de faţă, a văzut lumina zilei la Craiova, la 29 octombrie 1902. Voi cita în cele ce urmează anumite episoade pe care dânsa le-a evocat în volumul scriitorului F.O. Fosian, intitulat 87 artişti bucureşteni din teatru, operă şi revistă. Portrete, biografii, amintiri,apărut în anul 1936 la Editura “Cultura Poporului”: “(Am venit pe lume – n.n.) în «oraşul banilor» şi, cu toate astea, m-am născut săracă, din părinţi săraci, dar oameni cumsecade. Mama vedea în mine o viitoare gospodină, măritată, la casa mea, cu un soţ care să contribuie la realizarea tuturor dorinţelor mele. Faptul că aveam aplicaţii pentru teatru, că jucam pe câte o masă improvizată în scenă nu era de natură s-o determine să-şi facă iluzii prea mari pentru mine, după cum şi eu, la vârsta aceea, nu le-aş fi putut face. Ne-am mutat la Bucureşti. Teatrul mă atrăgea tot mai mult. Aveam 18 ani când am debutat în compania de operete sub conducerea lui Nicolae Leonard. În acelaşi timp, am intrat la «Conservator», la clasa maestrului Ion Livescu. Au urmat o serie de peregrinări: «Teatrul Popular» şi «Teatrul Mic». Aici Mişu Fotino mi-a oferit prilejul să joc câteva roluri care m-au făcut remarcată în presă şi, în sfârşit, realizarea visului de a juca în Compania «Bulandra».”.
Îmi permit să trec peste barierele modestiei şi decenţei sale bine cunoscute, menţionând mai multe aspecte concrete: debutul pe scenă a avut loc, după absolvire, la “Teatrul Popular” înfiinţat de Nicolae Iorga şi condus de Victor Ion Popa cu piesa Liniştea casei, având ca partener pe Vasile Brezeanu. Ulterior ea îl însoţeşte pe Victor Ion Popa la Teatrul “Maria Ventura” unde va juca în compania unor mari actori printre care Gheorghe Timică, George Vraca, Leny Caler, Marietta Rareş, Ion Iancovescu, George Ciprian. De asemenea, dânsa a mai activat pe scenele altor teatre bucureştene cum ar fi: “Elvira Popescu – Ion Iancovescu”, “Regina Maria”, “Vesel”, “Victoria”, “ Maria Filotti”, “Comedia”.
În anii ’30 Silvia Dumitrescu s-a căsătorit cu marele actor Gheorghe Timică . Despre partenerul ei de viaţă revista Ilustraţiunea română scria într-un număr din anul 1937: “De când îl ştiu colegii săi de teatru, şi iarna şi vara, Timică apare la repetiţii cu o pălărie ancestrală de paie pe cap. E veche, murdară, găurită. Timică nu renunţă la ea, pentru că goneşte ghinionul! În buzunarul actorului se află mereu o bucată de lemn ca să o aibă la îndemână, să bată în lemn pentru gonirea ghinionului. Culoarea verde e marele duşman al lui Timică. Înainte i se făcea rău când vreo parteneră purta rochie verde pe scenă. Ca să combată această superstiţie, soţia sa, drăgălaşa Silvia Dumitrescu, i-a adus de Crăciun, în dar, o cravată verde. Cu mare frică, Timică a înnodat-o la gât. O poartă de o săptămână şi până acum nu i s-a întâmplat nimic (să batem în lemn).”. Se cuvine să menţionez un fapt: Silvia Dumitrescu-Timică i-a supravieţuit soţului iubit timp de 45 de ani, dânsa pierzând “pariul cu moartea” în ziua de 1 august 1999 la vârsta de 97 de ani.
După anul 1948, când teatrele trec în proprietatea statului şi la conducerea “Teatrului Naţional” a fost numit Zaharia Stancu, acolo a fost angajată o pleiadă de mari actori: Ion Manolescu, Marioara Voiculescu, George Storin, Maria Filotti, Ion Iancovescu, George Ciprian, Gheorghe Timică, Grigore Vasiliu-Birlic, Radu Beligan, Ion Talianu, Alexandru Giugaru, Marcel Anghelescu, Tanţi şi Dina Cocea. În renumitul teatru a fost cooptată, de asemenea, Silvia Dumitrescu-Timică, pe scena acelei instituţii artistice de primă mărime remarcându-se în piesele Iarba rea, O zi de odihnă, Căsătoria, Seringa, Fata fără zestre (aceasta din urmă fiind pusă în scenă de un regizor sovietic şi având o distribuţie de excepţie: Maria Botta, Geo Barton, George Calboreanu, Grigore Vasiliu-Birlic, Alexandru Ionescu-Ghibernicon).
Pe fondul morţii soţului ei în anul 1954, artista s-a confruntat cu o stare psihică dificilă, retrăgându-se temporar din lumea fascinantă a teatrului. În 1977, când conducerea Teatrului “Nottara” din Bucureşti i-a propus scriitorului Mircea Ştefănescu punerea în scenă a piesei sale Micul Infern, dânsul a acceptat oferta respectivă numai cu condiţia ca rolul Soacrei/Colonelesei să fie interpretat de către Silvia Dumitrescu-Timică având atunci vârsta de 75 de ani.
Preiau în articolul meu unele elemente expuse în revista Teatrul într-un număr din 1982, anulîn care renumita actriţă împlinea şase decenii ale unei prestigioase prezenţe pe scenele româneşti: “Sub umbroşii castani ai Parcului Oteteleşanu unde Nicolae Leonard încerca, după Războiul Întregirii, să reînvie gloria operetei, cânta «în cor» o fată care atrăgea atenţia prin expresivitate. Hazul ei vodevilesc a plăcut maestrului Ion Livescu, care a luat-o la clasa sa de la «Conservator» şi astfel Silvia Dumitrescu devine actriţă, într-o generaţie de personalităţi cu rol istoric în teatrul nostru. Umorul său scenic a fost de la început asimilat unui tip de actor cu tradiţie la noi – actorul jovial, «firesc», cu zestrea de cuviinţă a satului de obârşie, cu buna dispoziţie revărsată în cascadă şi jucată în toate tonalităţile expresiei comice. Este familia scenică a Mariei Ciucurescu, a lui Constantin Tănase, a Soniei Cluceru… Victor Ion Popa a adus-o la Teatrul «Ventura» într-un climat de elevaţie culturală, Sică Alexandrescu – la «Comedia» unde, alături de ilustrul ei soţ, Gheorghe Timică, a fost Ziţa într-o primă întâlnire cu Ion Luca Caragiale, în 1937. Dar marea ei carieră începe la «Teatrul Naţional». Subreta de altădată creează memorabil pe Veta din O noapte furtunoasă, rol ce o aşează alături de vechile interprete Maria Ciucurescu şi Maria Filotti.”.
În aceeaşi revistă, se arăta: “Această actriţă a avut rara inteligenţă să îşi pună de acord rolurile cu vârsta reală, să dorească compoziţia, să ne dea – inegalabil – personajul teribil, specific al dramaturgiei noastre, al «Coanei-mari», al «Soacrei», trecute şi ea – vorba lui Tudorică Muşatescu – în actul dotal. Este spectaculoasă biruinţa ei scenică. De la Aneta Duduleanu (Gaiţele) la Castope (Dezertorul), Chiriachiţa (Titanic Vals), Vecina (Domnişoara Nastasia), neuitând nici pe Marina, soţia negustorului Simon, din Bădăranii lui Carlo Goldoni, până la recenta Soacră din Micul Infern, rolurile acestea au dat măsura Silviei Dumitrescu-Timică.”. Este relevantă în acest context mărturisirea făcută de longeviva noastră actriţă: “O anumită lume, în trecut ca şi astăzi, şi-ar putea închipui că meseria de artist este o joacă, o glumă. De unde să ştie cu câtă seriozitate se pregăteşte această glumă, cu câtă trudă se construieşte un personaj, un succes, o carieră durabilă. Eu mi-am făcut cariera cu trudă, dar câte satisfacţii mi-a dat!”. Ultima ei apariţie scenică a fost în 1992, în piesa de teatru Micul Infern de Mircea Ştefănescu; la reprezentaţia cu numărul 250, Silvia Dumitrescu-Timică a fost omagiată de o seamă de renumiţi actori români, fapt care l-a determinat pe Radu Beligan să afirme: “Dacă marele Talma (renumitul actor francez François-Joseph Talma, 1763-1826, n.n.) se putea mândri că a jucat în faţa unui parter de regi, Silvia Dumitrescu-Timică se poate mândri că a jucat în faţa unui parter de mari actori!”.
Comparativ cu activitatea teatrală, cea din domeniul cinematografiei a fost, din nefericire, mai redusă; amintesc cele câteva filme în care Silvia Dumitrescu-Timică a avut prezenţe memorabile: Odessa în flăcări; Bădăranii; Furtuna; O încurcătură; Scorpia; Sâmburele; Tren de plăcere la care se adaugă filmul de televiziune, realizat în anul 1979, Micul Infern. Oricum, amintirea apariţiilor scenice ale marii noastre artiste Silvia Dumitrescu-Timică este prioritară şi perenă.
