Considerând că stocul de “adevăruri istorice” care le este predat copiilor şi tinerilor în şcolile sau universităţile româneşti cu privire la istoria românilor a rezultat în mare parte din observaţiile şi deducţiile – aparent logice – făcute în mănăstirile din Evul Mediu şi de mai târziu, deci cu mult înainte de explozia ştiinţifică de după al doilea război mondial, cum am putea noi, cei de azi, să nu avem îndoieli cu privire la aceste adevăruri?
Să acceptăm o istorie construită pe cunoştinţele dobândite în Evul Mediu ar fi ca şi cum am accepta că Pământul este plat ca o farfurie şi că Soarele se învârte în jurul nostru, ori că suntem bolnavi pentru că diavolul a intrat în noi şi pentru a-1 scoate trebuie să bem din apa în care au fost ţinute trei broaşte şi un ţânţar! Explozia ştiinţifică de astăzi, cercetarea interdisciplinară, noile ştiinţe de azi duc inevitabil la verificarea, corectarea şi îmbunătăţirea cunoştinţelor primite din epocile anteriore.
Când cercetătoarea americană Marija Gimbutas, profesoară la Universitatea din Los Angeles scria că teritoriul României mari de astăzi este vatră a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6500-3500 î.d.H.,[i] a făcut să devină evident că această străveche civilizaţie europeană carpato-dunăreană a precedat cu câteva milenii pe cea sumeriană.
Dar iată un exemplu despre amestecul de fantezie-istorie: până nu de mult (acum 100 de ani, deci relativ recent la scara istoriei!), Iliada era considerată un poem fantastic; un german, un visător îndrăgostit de acest poem, a refuzat să accepte dogma – că nu era altceva decât o poveste eroică, fantastică: Heinrich Schliemann a avut curajul să creadă că era adevărată. Aşa că, a fost odată ca niciodată, undeva departe, în Europa, într-un sătuc german din provincia Mecklemburg, un băieţaş care a primit de Crăciun, în anul 1829, Istoria Universală Ilustrată de Jerrer; acesta îl arată pe tracul Enea fugind din cetatea Troia cuprinsă de flăcări, purtându-şi tatăl pe umeri şi ţinându-şi fiul, Iulius, de mână, urmat fiind de alţi supravieţuitori. El, tracul, avea să ajungă în Valea Tibrului (Valea celor şapte coline) unde se va căsători cu Latvia, fiica unui rege local, punând astfel bazele dinastiei de Alba Longa – din care se trăgea şi Rhea Silvia, mama lui Romulus şi Remus şi din care se mândrea că se trăgea şi Iulius Cezar[ii] (deci italienii provin din spiţă tracă!).
Acel copil german îşi întrebă tatăl: “Deci, aşa arăta Troia şi nimeni nu ştie unde se află ea astăzi?!” Anii au trecut şi micuţul Schliemann fu nevoit la 14 ani să-şi întrerupă studiile din cauza sărăciei şi să se angajeze băiat de prăvălie; într-o zi intră în prăvălie un oarecare, beat mort, şi începu să declame versuri din Iliada, redeşteptând astfel micuţul aventurier. Acesta ajunge prin 1841 în Hamburg, se angajează ca mus pe o corabie ce pleca spre Venezuela, dar la numai două săptămâni corabia se scufundă lângă insula Texel, Heinrich reuşind însă să se salveze. Îl găsim mai târziu lucrând în Amsterdam, în timpul liber studiind engleza, franceza, olandeza, spaniola, portugheza şi italiana.
Prin 1854 era în America de Nord şi căpăta cetăţenia americană; este cucerit apoi de febra aurului, dar nu se lasă fermecat să-şi părăsească afacerile înainte de a-şi câştiga independenţa materială, aşa că, abia prin 1868 se duce în Itaca – insula lui Ulise. Om ajuns la cea mai înaltă treaptă materială, lasă totul şi fuge după un basm, o povestire fantastică. Cu Iliada în mână, începe să caute Troia, cetate legendară a tracilor unde noi am fost învinşi de puhoiul barbar de greci, ahei, venit între 1900-1400 î.d.H. din estul Mării Caspice, împreună cu eolienii, dorienii şi ionienii.
Aşa că Schliemann, considerând războiul troian drept unul real, iar pe luptători nişte personalităţi istorice, se duce să-i redescopere pe aceia care muriseră cu trei mii de ani în urmă; se duce în Asia Mică tocmindu-şi o călăuză pentru 45 piaştri, călărind pe un cal fără frâu, aruncându-şi privirea peste ceea ce doar visase până nu de mult. Plimbându-se cu Iliada în minte, el calculează distanţe, îşi imaginează bătălia, ba chiar se şi căsătoreşte cu o grecoaică, Sofia Engstromenos, pe care o asemuieşte cu Elena.
În sfârşit, la 15 Iunie 1873, ia hotărârea să se apuce de săpat. După săparea a 250 mii metri cubi de pământ, plimbându-se cu soţia prin săpături, îi spune acesteia: “Du-te şi dă drumul tuturor lucrătorilor, spune-le ceva, spune-le că e ziua mea de naştere şi că au liber.” Când soţia se întoarce la el după plecarea lucrătorilor, îl găseşte săpând cu disperare printre blocuri enorme de piatră gata să cadă peste el, scoţând la iveală … aur, bijuterii incalculabile, bijuterii udate cu sânge şi lacrimi, îngropate de trei mii de ani sub ruinele a şapte împărăţii, dispărute şi readuse la lumină. El nu făcea altceva decât să ne scoată la suprafaţă istoria noastră, a carpato-danubienilor – uitată, îngropată, părăsită şi neglijată. Când o vor lua în consideraţie istoricii noştri şi o vor pune în drepturile ei?!
Dar Schliemann a crezut că a descoperit tezaurul lui Priam, când de fapt tezaurul, aparent aparţinuse unui rege ce trăise cu o mie de ani înaintea lui Priam. Schliemann a scos la iveală ciudate mâzgălituri cum ar fi spirala dacică sau zvastica pelasgică şi pe care N. Densuşianu le amintea în lucrarea sa de extraordinară semnificaţie pentru istoria noastră.[iii]
Ce să facă însă Schliemann cu tezaurul? Să-1 predea guvernului Turciei? Nici vorbă! Cu multe peripeţii şi cu ajutorul familiei soţiei sale grecoaice îl trece peste graniţă până la Atena, poliţia turcă nemaiajungându-l. Poate el fi socotit un hoţ?! Micuţul visător-băiat de prăvălie nu se opreşte însă aici: porneşte în căutarea comorilor lui Agamemnon din Micene şi le găseşte! … Se pare, pe ale noastre; 1600 î.d.H., cu cel puţin 300 de ani mai vechi de legendarul Agamemnon. Dar asta este o altă poveste pe care nu intenţionez s-o derulez aici.
E bine de menţionat aici şi acest fapt: cu patru mii de ani î.d.H. Peninsula Balcanică era legată de Asia Mică printr-o limbă de pământ cunoscută de poporul carpato-dunărean, care o străbătea ducându-şi cultura şi civilizaţia prin ea până la Tigru şi Eufrat. Prin scufundarea ei în Marea Mediterană va apărea o nouă mare – Tracică (Egee) şi o puzderie de mici insule. Multe din aceste insuliţe poartă urmele vechii civilizaţii pelasgice, carpato-dunărene, “uimind” şi azi “savanţii” care nu pot înţelege cum o insuliţă cum ar fi Creta sau Santorini pot avea pe ele civilizaţii “izolate” atât de avansate!
Dar să revenim la ei, carpato-dunărenii. Marile civilizaţii ale lumii au apărut şi s-au dezvoltat la gurile de vărsare ale unor mari fluvii (Gange, Nil, Tigru, Eufrat). În Europa există un singur mare asemenea fluviu, şi anume Dunărea (danu-biu), a cărei gură de vărsare (delta) se află pe teritoriul ţării noastre.
Europa a fost acoperită de o calotă de gheaţă cu excepţia sudului ei, în speţă zona carpato-dunăreano-pontică. Aici, în această zonă neacoperită de calota glaciară, cu vegetaţie abundentă, bogată în izvoare şi sare, apare şi se dezvoltă o civilizaţie, numită de unii “carpato-dunăreană” iar de alţii mai târziu pelasgică sau tracică, aceeaşi cunoscută astăzi ca daco-română.
[i]. Marija Gimbutas, The Goddesses and Gods of Old Europe: Myths and Cult Images, University of California Press, CA, 1996, p. 19.
[ii]. C.W. Ceram, Zei, morminte, cărturari, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, pp. 30-50.
[iii]. Nicolae Densuşianu, Dacia Preistorică, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1986, p. 74.