miercuri, 5 august, 2020
30 C
București

Războiul de 2.000 de ani împotriva dacilor (II)

Carlo Troya este un mare istoric italian care consacră o mare parte din opera lui rolului covârșitor pe care l-au avut daco-geții în edificarea istoriei și culturii europene, sud-vestice și nordice, în timp ce profesorul Robert Sheringham, de la Universitatea din Cambridge, evocă istoria daco-geților ca parte componentă a istoriei Angliei, adică a patriei sale, printre ai căror străbuni sunt și geții.

Iată cum, vorbind de caracteristicile generale ale insulei britanice, autorul nu omite să menționeze: „Însă în război, după ajutorul divin, trebuie apreciat mai cu seamă curajul soldaților, care nu lipsește niciodată britanicilor în luptă;într-adevăr, neamul nostru provenit din geții cei foarte viteji sau din goți, și care imită sau mai degrabă întrece vitejia străbunilor, atâta vreme cât Domnul îi oferă ajutor, încolo are destulă apărare pentru protejarea patriei”.

Este un mândru și frumos elogiu pe care profesorul englez îl aduce strămoșilor săi, care sunt saxonii, englezii și… geții.

Cât privește ajungerea geților în insula britanică, părerile celor doi autori sunt concordante. Carlo Troya subliniază rolul de focar de răspândire getică pe care l-a avut peninsula Iutlanda, actuala Danemarca, în primele secole după Hristos.

Era supranumită…Ţara DACULUI GODRUN !!

De aici au migrat înspre Anglia primele mari grupuri de daco-geți.

Pe aici a fost și traseul piratului Rollo, cel venit de la Dunăre, și a cărui stabilire pe meleagurile britanice în fruntea dacilor sau danilor, sau gutilor, a fost consemnată prin tratatele cu regele Alfred și apoi cu Eduard Confesorul (1044-1066), fapt amintit și de R. Sheringham, care menționează o altă denumire a daco-geților, aceea de viți, dar și iuți (din Iutlanda) și, citându-l pe Venerabilul Beda, că ținutul lor de baștină era Insula Wight (Vectis), care încă le mai păstrează numele, pe lângă alte locuri de pe continent oferind și o seamă de similitudini de ordin fonetic.

Și în ce privește istoria geților părerile celor doi se aseamănă. Citez din capitolul 9 al tratatului lui R.Sheringham:

Am arătat că armele geților au fost victorioase în Sciția, Tracia, Dacia, Moesia, la Istru și la Marea Neagră și am spus că ei au avut diferite nume în acele regiuni, din pricina varietății sălașurilor; dar toți au fost numiți geți de către greci și daci de către latini”.

Cassius Dio, Roman History , Epitome of BookLXVII ( 67)

„Îi numesc pe aceşti oameni Daci, nume folosit şi de nativi, ca de altfel şi de romani, cu toate că nu sunt un ignorant şi ştiu că unii dintre scriitorii greci îi numesc şi geţi…..” (I call the people Dacians, the names used by the natives themselves as well as by the Romans, though Iam not ignorant that some Greek writers refer to them as Getae, whether that is the right form or not).

Ambii istorici sunt preocupați de descendența veche a goților din eroii biblici Gomer și Iafet menționați în Geneză și fiecare citează din epopeile nordice Saga, Edda sau Lagfedgatal, Carlo Troya din Are Frode, Saemundur, Hartknock, R. Sheringham din Saxo Gramaticul sau Venerabilul Beda.

Oricum este mai mult decât vizibilă transpunerea zamolxianismului în zeitățile nordice Odin sau Sigge. Dacă Odin este varianta nordică a lui Zamolxe, Sigge nu ar fi altul decât Deceneu.

În capitolul 10 al tratatului său, R. Sheringham ne spune:

„Mai departe, potrivirea obiceiurilor și asemănarea firilor argumentează chiar o înrudire a neamului și a sângelui. Însă sciții, geții, massageții și goții aveau aceeași fire și predispoziție, aceeași gândire și rigoare în organizarea vieții și preocupări și dorințe asemănătoare cam în toate privințele.

Voi stărui asupra câtorva lucruri: geții și goții ieșeau în evidență față de alte neamuri prin mulțimea nevestelor și socoteau poligamia la loc de mare cinste.

Pe lângă alții, poetul comic Menandru, el însuși get, spune astfel despre geți:

Căci niciunul dintre ai noștri nu poate fi mulțumit cu zece neveste

Și cei mai mulți își iau unsprezece, ba chiar douăsprezece

Cine și-a luat doar patru

Sau cinci

E socotit „pe moarte ”, „nenuntit”, nefericit, holtei ,

La ai noștri.

Carlo Troya, pe urmele lui Iordanes, evocă frumusețea și subtilitățile graiului vechi al Amalasuntei, fiica marelui rege de la Ravenna, mai ales în comparație cu sunetele guturale și dizarmonice ale germanilor acelui timp.

Amintim că această constatare era făcută în timpul regatului ostrogot de la Ravenna, prima construcție statală geto-gotică înființată pe teritoriul și în interiorul marginilor Imperiului Roman.

Despre limba scrisă a aceluiași neam, atât Troya, inclusiv Iordanes,cât și R. Sheringham sunt întru totul de acord că alfabetul promovat de episcopul Ulfilla este cu totul remarcabil în istoria alfabetelor lumii, iar Sheringham face precizări în legătură cu apariția caracterelor runice în biblia lui Ulfilla.

Carlo Troya face precizarea că alfabetul episcopului Ulfilla era ultimul din cele create de la Moise încoace și comentează astfel:

Oare cine va vroi să creadă că limba gotică a lui Ulfila nu a fost răspândită de Berismund (vezi anul 417) şi mai mult, de către oastea gotică a lui Videmir din neamul amalilor, adusă astfel în Gallia şi în Spania? Limba aceea, care s-a vorbit şi s-a scris în Italia de către ostrogoţi, limba din care avem splendide monumente (şi mă refer doar la Italia), în Codex-ul Argenteus al Evangheliei ulfiliene de la Upsala, în papirusul de la Arezzo şi mai cu seamă în cel de la Napoli, ca şi în Calendar, în Omiliile ostrogoţilor şi în toate celelalte scrieri ulfiliene, publicate de Mai şi de Castiglioni.

Ne-am putea permite să precizăm că sunt extrem de interesante și binevenite descifrările tăblițelor de la Sinaia!!!

Cercetătorul makedon Branislav Stefanoski- Al Dabija, unul dintre eminenții specialiști în această materie, la Congresul al IV-le de Dacologie-Bucureşti, Hotel Intercontinental, precizează că alfabetul tăblițelor, scrise în timpul regilor daci Burebista și Deceneu pentru uz sacerdotal, se referă la istoria și religia acestora (Hyperboreii și zamolxismul, 2013), utilizează litere din alfabetul grec arhaic din linia B cretană și că acest alfabet nu este neapărat grecesc ci mai vechi, de origine pelasgă, pelasgii fiind străbunii tuturor popoarelor europene.

În legătură cu… Limba Dacă… vorbită nu acasă la ea, ci pe un teritoriu franco-englez, nu ne putem lipsi de plăcerea de a reproduce un pasaj evocat de Carlo Troya:

„Ducele Wilhelm Spadă Lungă era atât de atras de Limba Dacică a tatălui său, încât îşi trimise fiul la Baieux, pentru a fi educat de către Normanzi, în idiomul Dacilor….!!!???

Aşadar, Richard I învăţă Limba Dacică în Baieux şi îi urmă tatălui său, Wilhelm I, în fruntea Ducatului din Normandia.

Nu cred, însă, că Limba Dacică din Baieux semăna cu cea vorbită de Vizigoţi, existând diferenţe între Geţii ajunşi în Europa Occidentală cu multe secole înainte şi Daco-Geţii lui Rollo.

Însă, atunci când vorbea cu Vizigoţii, discuţia era inteligibilă, ceea ce nu se întâmpla cu Saxonii din Baieux şi cu cei rămaşi în Germania.

Idiomul Dacic al lui Rollo era necunoscut noilor săi supuşi, Romanii din Normandia.

În timp ce nici Rollo, nici Wilhelm Spadă Lungă nu încercară să-şi propage idiomul, Theodoric şi Amalasunta, în Italia, au optat pentru îndoctrinarea Romanilor în limba Gotică, iar printre aceştia se afla şi fiul lui Patrizio Cipriano.

Într-o scrisoare de-a lui Cassiodor către Senatul Roman, el spune că studiul acestei limbi Dacice plăcu cel mai mult Amalasuntei, doctă în Latină şi Greacă şi încântată în a-şi etala bogăţia limbajului patriei: “NATIVI SERMONIS UBERTATE GLORIATUR”.

Doresc să reproduc un pasaj din Discursul despre arhitectura gotică al acestui formidabil “ dacopat” Carlo Troya:

„Astfel de erori legate de originile geţilor sau goţilor şi cele ale teutonilor sau germanilor lui Tacit au corupt istoria arhitecturii; aceasta este marea confuzie făcută între cele două popoare atât de diverse, Templul Tracic al lui Zalmoxis şi Arhitectura Gotică Transdanubiană care, în 412 au fost transmise şi în Galiile Meridionale, de unde se difuzară apoi în toată Europa, cu un dublu curent: unul vizigotic – în Pirinei, altul gotic – în Alpii Scandinaviei, Canterbury şi în Normandia dacului Rollo.

Totuşi, formele Arhitecturii Gotice s-au modificat pe parcursul secolelor, dar nu şi-au pierdut niciodată condiţia naturală TransDanubiană, atât de diversă de cea greacă şi romană.

Diversele ei transformări au admis folosirea aproape generală a ogivei, aceasta triumfând în secolele al XIV-lea şi al XV-lea asupra arcului rotund; de aceea, nu se poate spune că era necunoscută vizigoţilor în secolele al V-lea şi al VI-lea“ (Argumente pentru rescrierea istoriei europene , București, 2016).

Cer scuze cititorului pentru abundența citatelor folosite. Am considerat totuși că într-o pledoarie de o asemenea importanță privind istoria poporului nostru proba verității este mai importantă decât stilul.

M-am referit în principal la două opere istorice consistente cu acest subiect, necunoscute publicului sau specialiștilor, una dintre ele publicată recent într-o selecție esențială, iar cealaltă în curs de publicare.

Ambele lucrări aparțin unor specialiști de primă mână in științei istorice europene și se referă la o plajă istorică de circa două milenii până în zorii evului mediu european

Am vrut să arăt din această prezentare comparativă că străbunii poporului român, daco – geto- goții, au cu totul altă reprezentare în mintea cercetătorilor străini decât acasă.

Pentru Carlo Troya și Robert Sheringham aceștia au în primul rând o vechime în plan istoric care îi așază indiscutabil în rândul întemeietorilor legitimi ai Europei, iar contribuția lor istorică a avut un caracter continuu și s-a bazat, în afara unei vitalități ieșite din comun, pe o spiritualitate elevată, pe o limbă frumoasă și adecvată realităților , cât și pe însușiri civilizatoare care s-au remarcat atât acasă la ei în Valea Dunării, cât și în afară, acolo unde i-a propulsat destinul istoric.

Valoarea și gloria străbunilor, limba, spiritualitatea care trebuiau să constituie componentele de bază ale unei siguranțe naționale și-au pierdut conținutul.

Românii numesc acest fenomen vicisitudini ale istoriei și le acceptă pur și simplu în locul virtuților strămoșilor.

Nu putem încheia această schiță fără să amintesc despre un minunat avocat pro bono al istoriei noastre, care se numeste Carolus Lundius, adus de mine in istoria noastra… neacademică!!??

Opiniile, despre neamul nostru, ale unor istorici străini prezentate în această schiță nu se vor găsi niciodată în vreo lucrare a Academiei Române!

Această instituție a avut grijă să inventeze, în locul continuității neamului nostru pe aceste meleaguri, discutabila teorie a “etnogenezei poporului român “ cu romanizările minunate, prin legionari de şaizeci de ani căsătoriţi cu femei “barbare” din Dacia (care, cu tenacitatea conservativă a femeilor, mai curând ele i-ar fi putut deznaţionaliza) , undeva prin veacul al treilea după Hristos, reușind cu un brio trist FALSIFICAREA istoriei noastre naționale, ştergându-ne dintr-un condei 3-4 milenii de existenţă!!!

Numai adoptarea identităţii dacice ne mai poate oferi argumente de drept internaţional pentru recâştigarea suveranităţii .

P.S. Mi-am permis să scriu multe nume cu majuscule, încălcând astfel normele actuale de ortografie.

Punctul 1 al cartei ONU subliniaza dreptul popoarelor la autodeterminare .

Ca daci suntem popor, ca români suntem numai colonişti.

- Publicitate -

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

ULTIMA ORĂ

Vânzarea de carte, salvată de un fenomen gen Chippendales

Efectele pandemiei asupra vânzărilor de produse care nu sunt efectuate online au fost dintre cele mai diverse,...

A Portuguesa, o adaptare cinematografică de excepţie

Cinematografele rămân închise, un motiv în plus pentru a acorda atenţie proiecţiilor în aer liber şi site-urilor...

Apariţii editoriale: ”Semne alese”, la primul număr

Piața editorială românească s-a îmbogățit cu o nouă revistă literară online: „Semne alese”. Cu...