Comoara lui Decebal
Una dintre cele mai vechi legende despre comori este cea a regelui Decebal, care ar fi ascuns aurul, argintul şi podoabele cele mai de preţ ale dacilor în albia râului Sargeţia, identificat în prezent cu Streiul. Potrivit istoricului roman Dio Cassius, Decebal a abătut albia râului Sargeţia cu ajutorul unor prizonieri, care apoi au săpat o groapă, unde au fost ascunse tezaurele valoroase. După ce prada a fost pusă în groapă, râul a fost adus pe cursul normal, iar prizonierii care l-au ajutat pe Decebal la ascunderea ei au fost ucişi. Un prieten al regelui dac, care ştia de ascunzătoarea acestuia, a fost capturat de romani şi le-a mărturisit acestora locul secret. Armatele împăratului Traian au descoperit comorile şi s-au întors în Roma cu cantităţi impresionante de aur şi argint, potrivit mărturiilor istoricilor.
Aurul din Strei
În secolul al XVI-lea, în jurul anului 1550, câţiva pescari care se deplasau cu şeicile pe râul Strei au făcut o descoperire uimitoare. Dintr-un ascunziş de pe fundul apei, au observat strălucind câteva piese de aur. Au tras şeicile la mal şi au intrat apoi în apă, pentru a scoate căldările cu galbeni: peste 400.000 de monede şi o cantitate mare de sloiuri (piese) din aur. Comoara s-ar fi aflat, potrivit umanistului Wolfgang Lazius, sub o construcţie bolţită, ca o criptă, dărîmată de un copac căzut peste ea. Unii istorici susţin că aurul provenea, de fapt, din apropierea unei cetăţi dacice, fiind scos la iveală de ploile abundente care au provocat inundaţii şi alunecări de teren.
Comoara din stâncă
O altă poveste despre comorile din zona Munţilor Orăştiei datează din anul 1784, fiind povestită de localnici. Legenda spune că unui ţăran din satul Chitid, pe nume David Albu, i-a apărut în vis „un om vrednic, alb şi înalt”, care i-a spus să urmeze cursul unui pârâu până la locul numit „Cheie” de la marginea satului, apoi să se îndrepte spre miazăzi şi ce va găsi acolo să ia pentru el, cât vrea, dar să nu povestească nimănui despre cele petrecute. Localnicul a urmat sfatul arătării şi s-a îndreptat spre locul indicat, unde a găsit o stâncă abruptă, strălucind „de parcă, presărată cu paie, ar fi aprins-o cineva”, spune legenda. A observat crăpătura din stâncă şi a intrat. “Uitându-mă, am văzut un mare gol, în mijlocul căruia era o masă rotundă, domnească, din aur. Într-o parte, rezemat cu coatele de masă, era un bărbat tot din aur, iar în faţa lui o figură muierească toată făcută din aur. În dosul lor, era o grămadă foarte mare de galbeni, iar în spatele acesteia o grămadă încă şi mai mare, dar numai din argint”, povestea localnicul David Albu, într-o spovedanie la preotul satului Chitid de la poalele Munţilor Orăştiei. Povestea spune că ţăranul a murit în ziua în care a încălcat legământul tăcerii, iar preotul căruia i se spovedise a căutat comoara în zadar, iar în locul indicat a descoperit doar urmele unei aşezări străvechi.
Comoara popilor
Despre aceeaşi comoară din apropierea Sarmizegetusei Regia a scris şi cercetătorul Iulian Marţian, în articolul „Comoara popilor”, publicat în Observatorul, din 1880. Istoricul afirma că la preotul Petru din Vâlcelele Bune a venit un păstor de la munte, pentru a i se împărtăşi. „Părinte, eu am încă o taină, dar nu cutez să o descopăr, deoaree îndată ce o voi spune, va trebui să mor”, i-a spus săteanul. Preotul însă l-a înduplecat să povestească despre comoară, spunându-i că se va însănătoşi dacă îşi va lua piatra de pe inimă. Săteanul a povestit cum, umblând cu turmele pe dealurile Grădiştei, a descoperit într-o gură de peşteră vase pline de vrafuri de galbeni şi chipuri de oameni din aur, şezînd la mese din aur. La scurt timp după mărturisire, săteanul şi-a dat ultima suflare. Popa Petru a pornit imediat în căutarea comorii, însoţindu-se cu un alt preot, din Vâlcelele Bune, pe care l-a rugat să îl ajute să caute nişte vite ce i se pierduseră. „După ce umblară amândoi timp îndelungat prin fundul muntelui şi osteniră fără a găsi niciunul ceea ce căutau, deciseseră să se înapoieze acasă. Dar fiindcă îi cuprinse foamea, s-au aşezat lângă un izvor, care curgea din ruinele cetăţii, să îşi consume merindele. Preotul din Vâlcele văzu strălucind galben pe fundul pârâului, care curgea din acel izvor. Plăcut surprins de acea zare, ca să nu fie observat de tovarăşul său, îşi întoarse privirea în partea opusă, unde, spre marea sa uimire, vede sub rădăcinile unui copac vechi, răsturnat lângă zidul cetăţii, o altă strălucire galbenă, care provenea de la o mare mulţime de bani de aur, ca cei din pârâu. Egoist şi nesincer, se sculă şi stărui pe lângă colegul său să plece ca să nu-i ajungă noaptea, căci satele le erau la depărtare”, scria Iulian Marţian. Preotul s-a întors mai târziu după comoara pe care a încercat să o tăinuie de prietenul său. A adus acasă, în toiul nopţii, o cantitate mare de aur „cât putură duce, el şi preoteasa” în spate, dar secretul lor a fost aflat la scurt timp. Sătenii au pornit în căutarea comorilor, iar jandarmii l-au luat pe preot şi l-au acuzat de tăinuirea ei. Petru a fost arestat, iar administratorii ţinutului i-au spus că până va fi predată comoara, acesta va rămâne în temniţă. Bărbatul nega că ar fi găsit vreo comoară, dar soţia sa a fost înduplecată şi a dat comoara autorităţilor. Deşi a fost eliberat, preotul nu a scăpat de probleme. L-au călcat hoţii şi l-au schingiuit, pentru a afla locul unde a fost găsită comoara şi dacă a mai păstrat din aurul descoperit.
