Împotriva curentului

Mărturisesc că nicicând nu mi s-a părut mai actual dictonul ”Cine nu e cu noi, e împotriva noastră”.

Şi asta nu pentru că aş vedea ceva bun în cuvintele atribuite lui Stalin, nici fiindcă aş considera că un asemenea crez poate duce undeva.

Tocmai că, în opinia mea, nu poate duce nicăieri.

Însă am impresia că societatea contemporană (în mod sigur cea românească, dar cred că se poate extrapola) suferă în mod acut de acest sindrom.

Indiferent dacă e vorba de culoarea politică (în paranteză fie spus, aici polemicile mi se par total inutile, fiindcă nu am întâlnit partid politic care să merite să ”te sacrifici” în numele lui), de gusturile în materie de cinema sau de lectură, de judecăţile pe care le emiţi cu privire la semeni sau pur şi simplu de ultima modă în materie de pantofi sau de îmbrăcăminte, dacă nu te raliezi trendului (sau chiar opiniei unui grup mai restrâns), rişti să fii dat la o parte de un curent care începe să se propage cu viteza unui tsunami.

Există indivizi, şi nu puţini, care trebuie să te convingă musai de faptul că gândeşti greşit, că te afli în eroare şi (mai mult) că trebuie să-ţi revizuieşti cât mai repede poziţia sau opinia.

Şi nu pot să înţeleg de ce cineva, atâta timp cât îşi poate argumenta opinia (în lipsa unei argumentaţii poate fi lesne suspectat de faptul că susţine un anumit lucru doar pentru că ”aşa dă bine”), ar trebui să şi-o schimbe.

Dacă te lasă rece campania electorală a nu-ştiu-cui sau zvonul lansat despre cutare persoană publică, dacă ai o anumită părere despre o clasă socială sau indivizii cu anumite înclinaţii, dacă crezi fie că societatea se îndreaptă în direcţia bună, fie în cea greşită, şi poţi să spui şi de ce, care este motivul pentru care ar trebui să renunţi la părerile tale?

Spun asta pentru că am asistat la numeroase dezbateri televizate sau discuţii în mediul online în care, dacă îndrăzneşti să ai o altă părere decât a altuia, te poţi alege şi cu ceva injurii.

Unul dintre lucrurile care m-au frapat pe Cinemagia (probabil, cel mai relevant site autohton dedicat cinefililor) a fost modul în care se lansau atacuri furibunde, culminând cu invective, de către utilizatori, dacă un alt user avea o părere diferită despre un film sau despre un cineast.

Am să mai dau un exemplu din lumea filmului, care îmi este relativ familiară, după care mă voi reîntoarce la alte cazuri şi la societate, în ansamblu.

M-a frapat felul radical în care recentul The Lighthouse (2019, regia Robert Eggers) a împărţit lumea cinefililor în două. Nu doar pe Cinemagia, dar şi pe Amazon Prime iubitorii celei de-a şaptea arte se întrec în a-i acorda fie nota maximă sau una apropiată, fie o stea sau două, echivalentul opiniei că nici măcar nu merită să-ţi pierzi vremea cu un asemenea film.

Personal, am apreciat filmul, am scris la vremea respectivă şi de ce, am susţinut şi o polemică (civilizată), dar, deşi am anumite rezerve faţă de cei care l-au notat cu o stea, nu aş simţi niciun moment nevoia să-i jignesc.

Fanii lui David Lynch au fost acuzaţi, in corpore, că sunt snobi incapabili să discearnă valoarea unui film (Oare? Sau mai degrabă se adevereşte, şi aici, teza psihologică potrivit căreia omul distruge ceea ce nu poate înţelege?).

Peste tot, inclusiv în mediul online, ţi se sugerează ce ”ar trebui” să gândeşti: despre societate, despre artă, despre un curent sau altul. Lumea literară e plină de ”specialişti” care dau definiţii, eventual în termenii cei mai pompoşi cu putinţă, care te învaţă ce şi cum ar trebui să faci ca rezultatul să fie unul de valoare.

Iar dacă nu te raliezi opiniei generale, după cum am mai spus, se trece, figurativ vorbind, cu şenilele peste tine.

Să fiu iertat dacă aceste metode şi acest stil de a aborda lucrurile m-au convins tot atât de puţin pe cât i-am convins şi eu pe cei care le promovează.

Cred că dreptul la opinie trebuie să fie într-adevăr respectat, şi nu să rămână o simplă vorbă aruncată în vânt.

În ce mă priveşte, respect opiniile altora, cu o singură rezervă: să nu fie opinii ”aruncate” doar pentru a atrage atenţia asupra celui care le emite şi a şoca auditoriul.

Şi, de asemenea, pot deveni circumspect dacă cineva ţine cu tot dinadinsul să-mi dovedească, de exemplu, că Eminescu e supraevaluat sau că Bergman e un cineast minor.

Aş spune că societatea, în ansamblul ei, are nevoie, pentru a supravieţui, de normalitate.

Iar normalitatea, fie în dialog, fie în atitudine, a devenit mai preţioasă decât aurul şi mai rară decât inundaţiile în deşert.