”Ai toată viaţa înainte”, un film jucat impecabil, dar inegal ca realizare

Dacă ar fi să aştern pe hârtie prima impresie pe care am avut-o după ultimul cadru al filmului ”La vita davanti a sé” (ecranizare după Romain Gary, în regia lui Edoardo Ponti – a avut premiera pe Netflix în urmă cu câteva zile) ar fi o exclamaţie de genul: ”Încă un film cu final de Oscar, dar care trenează şi nu convinge în prima parte!”.

Fiindcă am mai întâlnit acest caz cinematografic în mai multe rânduri, şi de fiecare dată nu am înţeles de ce echipa care a realizat filmul respectiv a dat o tentă frivolă, fără conţinut, uneori hilară unei pelicule, pentru ca pe măsură ce înainta spre sfârşit să se apropie de capodoperă. Dacă poţi face ultimele 20 de minute capodoperă, înseamnă că puteai face astfel tot filmul!

Câteva cuvinte despre subiect:

Tânărul Momo este un adolescent de origine africană; era orfan, fusese dat în plasament şi supravieţuia cum putea, inclusiv frecventând cercuri dubioase.

La un moment dat, pe o stradă aglomerată, o jefuieşte pe Rosa (Sophia Loren), luându-i două obiecte de artă (candelabre) şi fugind apoi.

”Marfa” astfel procurată îi este respinsă însă de un membru al unei găşti de cartier şi am fost foarte curioşi să vedem dacă acesta era un ”mesaj” indirect către băiat, cum că nu trebuia să fure.

Această supoziţie a pierdut teren în faţa desfăşurării ulterioare a a evenimentelor: Momo ajunge să stea în casa Rosei (o femeie acum aflată la vârsta a treia, supravieţuitoare a Holocaustului şi cu un trecut şifonat), în urma unei înţelegeri. Însă acesta nu se mulţumeşte cu o situaţie care ar fi trebuit să-l scape de griji, cel puţin pentru o perioadă, şi se implică direct în traficul de droguri.

Deşi foarte bine jucat, Sophia Loren confirmând, la venerabila vârstă pe care o are, talentul ieşit din comun care i-a adus atâtea distincţii în lumea filmului, iar micul Ibrahima Gueye (care debutează în lung-metraj cu acest rol) descurcându-se excelent în rolul adolescentului rebel, pelicula lui Edoardo Ponti (în viaţa reală, fiul Sophiei Loren) nu are substanţă în prima jumătate a sa.

Personajele nu mi se par convingătoare nici când fac dovada propriilor imperfecţiuni, nici când încearcă, totuşi, să aibă o morală. Nu aflăm nimic despre psihologia lor, sunt ca nişte personaje desenate pe hârtie care au prins viaţă.

Desigur, este un film realist, dar scenele din viaţa cotidiană ar fi putut fi surprinse mai bine.

Conflictul dintre generaţii ar fi putut avea un sens, la fel ca şi frământările micului Momo (care uneori evada într-o lume imaginară), dacă acesta nu ne-ar fi fost prezentat, într-un mod pe care l-am găsit relativ artificial, drept un adolescent care se folosea inclusiv de traficul de droguri pentru a obţine bani şi care era violent. Poate că aşa este scenariul, dar personajul astfel creionat nu prea convinge.

Una dintre cele mai impresionante şi bine regizate scene este cea în care Momo îl priveşte de la fereastră, prin ploaie, pe fostul său coleg de cameră care pleacă însoţit de mamă, şi atunci, deşi era un dur, îi dau lacrimile poate fiindcă rămăsese singur, dar în mod cert fiindcă nu avusese parte de acea afecţiune.

Plus cea în care Momo o scoate din azil pe Rosa, ai impresia că o eliberează pentru a doua oară din lagăr.

Şi aici atingem un punct sensibil: filmul ar fi putut fi unul mare dacă ar fi avut mai multe scene de acest gen, trăite din suflet, nu contrafăcute.

Mai ales că spre final totul începe să se lege, inclusiv din punct de vedere al realizării artistice: Momo îşi realizează greşeala de fond în abordarea vieţii, iar goana sa disperată pentru a-şi ţine promisiunea în faţa bătrânei Rosa, scenele din spital şi de acasă, când băiatul se baricadează în camera-refugiu a Rosei, dar cu aceasta întinsă pe patul de moarte, ultima scenă, când pleacă în viaţă din nou, maturizat prea devreme, sunt excelent realizate de scenarist şi regizor.

Oricum, chiar dacă (în opinia noastră, desigur) pelicula lui Ponti ar putea rata şansa de a deveni drama anului, este foarte bine jucată, tandemul Rosa-Momo (Loren-Gueye) fiind mereu la superlativ, iar Renato Carpentieri în rolul dr. Coen având de asemenea o prestaţie la înălţime.

Motiv pentru care vă recomandăm o vizionare, nu pentru filmul perfect, dar pentru potenţialul lesne de întrezărit şi pentru finalul de mare efect.