De curând, a apărut la Editura Meronia volumul „Angelo De Gubernatis şi România”, de Tatiana Nicolescu şi Alexandra Nicolescu. Coperta: Irina Dana Costache, redactor Jana Matei. Reproducem Cuvântul înainte semnat de prof. Valeriu Râpeanu şi postfaţa aparţinându-i istoricului Ion Bulei.
Cartea pe care Editura MERONIA o înfăţişează astăzi cititorilor reprezintă o binevenită aducere-aminte a unor momente ale istoriei româneşti, aşa cum au fost receptate de una dintre personalităţile tumultuoase ale secolului al XIX-lea italian, Angelo De Gubernatis. Nu vom încerca o prezentare a acestui neobosit intelectual care a deschis drumuri, a avut permanent bucuria descoperirii şi a construcţiei, a împărtăşirii a ceea ce a văzut, a ceea ce a întâlnit, cât mai multor oameni, pe toate căile pe care timpul i le punea la dispoziţie: revistă, carte, curs universitar, conferinţă publică, colocviu şi congres ştiinţific.
Arhitectura acestei cărţi a fost gândită şi a început să capete contur datorită Alexandrei Nicolescu, profesoară la Universitatea din Torino, lingvistă cunoscută şi recunoscută pentru cercetările sale, traducătoare în limba română a unor opere însemnate ale culturii ruse. Am aminti aici monografia lui Viktor Şklovski dedicată lui Lev Tolstoi, lucrare de vaste proporţii. În urma unei boli necruţătoare pe care a înfruntat-o cu demnitate, Alexandra Nicolescu a încetat din viaţă în plină putere creatoare în ziua de 1 august 2018. Mama sa, cunoscuta profesoară şi exegetă a literaturii ruse, Tatiana Nicolescu, şi-a asumat misiunea continuării şi desăvârşirii a ceea ce cu atâta sârguinţă începuse să alcătuiască fiica sa. Tatiana Nicolescu a ilustrat decenii de-a rândul catedra universitară la Bucureşti şi apoi la instituţii de învăţământ superior din Milano, Veneţia, Bergamo. Mulţi din cei care i-au fost studenţi îşi amintesc şi astăzi cu recunoştinţă şi emoţie de prelegerile sale care uneau competenţa cu frumuseţea expresiei.
Tatiana Nicolescu s-a afirmat şi ca exeget şi traducător al literaturii ruse. Contribuţiile sale pe acest tărâm, dovedind un elevat spirit critic, nu au fost ofilite de trecerea timpului.
Tatiana Nicolescu nu a privit literaturile ca entităţi în sine, ci în cadrul mai larg al confluenţelor şi interferenţelor, al influenţelor reciproce. Monografiile despre traiectoria operei lui Gogol şi Tolstoi în România sunt caracteristice pentru aria preocupărilor sale.
Fără îndoială, nu vom putea înţelege alcătuirea şi osatura acestei cărţi dacă nu vom spune că Tatiana Nicolescu a fost soţia neuitatului nostru profesor G. C. Nicolescu, iar Alexandra Nicolescu – fiica lor cea mare. Cea de-a doua fiică, Dana, s-a ilustrat pe tărâmul artelor plastice în România, de câteva decenii profesând în acelaşi domeniu, în învăţământul universitar, în SUA. Ea este autoarea copertei cărţii de faţă. Această atmosferă „de familie” şi-a pus pecetea asupra a ceea ce au realizat două generaţii. Pentru că G. C. Nicolescu a fost cercetătorul, istoricul şi criticul literar care a aşezat la temelia construcţiilor sale un spirit ştiinţific riguros, o cercetare neobosită a surselor şi aş aminti aici monografia Duiliu Zamfirescu şi tot ce a realizat pentru cunoaşterea vieţii şi operei lui Vasile Alecsandri şi editarea operei acestei personalităţi polivalente a culturii române. Capitolele cărţii pe care o prezentăm acum reprezintă o reconstituire critică, documentată, a vieţii şi operei lui Angelo De Gubernatis, văzut în mediul şi timpul în care acesta şi-a desfăşurat activitatea de o bogăţie care uimeşte şi astăzi.
Relevând meritele şi limitele contribuţiilor sale în domeniile menţionate mai sus, autoarele reuşesc să pună în lumină contribuţia lui Angelo De Gubernatis la cunoaşterea culturii române.
Desigur, aşa cum se subliniază, unele „absenţe” sunt inexplicabile, iar unele „prezenţe” nu se înscriu decât tangenţial în sfera literaturii. Nu putem intra într-o discuţie, dar cred că unele impreciziuni ale acestor dicţionare se datorează şi viziunii generale prezente în secolul al XIX-lea, când diferitele ramuri ale culturii încă nu-şi delimitaseră pe deplin specificul, iar receptarea lor era de multe ori precumpănitor culturală.
Ceea ce mi se pare esenţial în cercetarea întreprinsă de autoare este faptul că putem să avem o imagine a modului cum eram cunoscuţi şi, de ce nu, a obiectivităţii celor ce furnizau informaţiile unui străin de bună credinţă.
„Jurnalul de călătorie în România” al lui De Gubernatis ne este înfăţişat în liniile lui esenţiale, cu citate semnificative. Sigur, aşa cum se subliniază şi în carte, tonul este nu o dată entuziast, emfatic chiar, dar, iarăşi, trebuie să mergem înapoi cu mai bine de un secol şi să comparăm şi cu alte mărturii din secolul al XIX-lea pentru a vedea cum se contura imaginea României în ochii celor care treceau prin ţara noastră şi îşi notau impresiile. Parafrazarea „Jurnalului de călătorie în România”, aşa cum s-a realizat în paginile cărţii de faţă, este o reuşită.
Ultimul capitol, „Angelo De Gubernatis şi corespondenţii săi români”, reprezintă o reală contribuţie de istorie literară. Consultând scrisorile trimise lui Angelo De Gubernatis de scriitori şi oameni de cultură din ţara noastră, imaginea acestora se îmbogăţeşte cu nuanţe noi, precizările de natură biografică şi bibliografică ne fac să-i cunoaştem mai bine, să avem o mai largă imagine a preocupărilor lor.
Aşa cum arătam la început, autoarele au reuşit, printr-un proces de cercetare, de comparare, de sintetizare, să ofere publicului larg personalitatea acelui „prieten al României”, cum îl numeşte, pe bună dreptate, Nicolae Iorga în lucidul şi emoţionantul său discurs pe care l-a ţinut în Camera Deputaţilor şi l-a publicat în revista „Drum drept” în anul 1913, cu care se încheie în mod fericit paginile acestei cărţi.
Angelo De Gubernatis şi România, cartea care apare sub auspiciile Editurii Meronia, reprezintă o binevenită contribuţie de istorie literară comparată, datorită căreia vom cunoaşte mai bine modul în care Europa vedea România într-o epocă de răscruce a ţării moderne. (Valeriu RÂPEANU)
Postfață
De Gubernatis nu poate fi considerat unul dintre intelectualii italieni purtători de viziune ideală. Nu se număra printre conaționalii săi adepți ai lui Giuseppe Massini sau atrași de gîndirea vizionară a lui George Washington. De Gubernatis este un om de acțiune, un om pragmatic, în câmpul cultural. Și demonstrează aceasta în tot ce înfăptuiește. Acțiunea sa culturală este asemănătoare cu aceea a adepților lui Garibaldi în spațiul politic. Nu are efecte imediate, dar comportă o schimbare la fel de mare. Este asemănătoare inițiativelor de modernizare rapidă a societății întreprinse de generația pașoptistă. Pe baza acțiunii neprogramate, nestudiate în toate detaliile, a acestei generații, s-a creat și unitatea statului italian modern. O Italie mai mult a lui Garibaldi decât a lui Cavour. O Italie mai mult ca un joc improvizat, concepută de oameni puțini și realizată fără un plan stabilit, ca o intuiție. „Ca un miracol”, cum fericit se exprima istoricul italian Sergio Romano. De parcă totul se putea rezolva prin apariția surprinzătoare a unui fapt nou, a unui eveniment nou. Ceva care să rezolve, de pildă, războiul din Africa fără a furniza generalilor italieni mijloacele pentru a face posibilă victoria. Sau un succes militar în aventurile armatei din Tripolitania, când se știa că nicio bătălie în deșert nu putea fi decisivă. Sau gestul lui D’Annunzio, care ocupa în 1919 Fiume, crezând că îl poate încadra statului italian. Sau ridicolul marș asupra Romei al lui Mussolini din 1922. Toate acestea nu erau decât acte de energie greșit sau grăbit folosită. Fără preocuparea de a le cântări consecințele. Există în istoria Italiei credința în omul salvator, în omul care aduce rezolvarea. La fel există și în istoria românilor. În 1915 Titu Maiorescu îi spunea reginei Elisabeta că românii nu trebuie să dispere în nicio împrejurare. Pentru că ieșeau până la urmă cu bine din toate încercările importante. Astfel de credință purta cu sine și De Gubernatis. De aici mai ales preocuparea sa de a scrie cărți de popularizare a literaturii italiene, dar și străine, și de a compila lucrări pentru categorii diverse, ca și interesul pentru larga difuzare a tipăriturilor de orice gen, mai cu seamă a scrierilor cu caracter educativ. De aici suita sa de conferințe. Și, în cadrul tuturor acestora, interesul pentru cultura română în contextul apărării latinității.
De Gubernatis e un polihistor. Preocupările sale sunt foarte diverse. Elaborează, cu aceeași bucurie a scrisului, deopotrivă dicționare, biografii, texte pentru conferințe, jurnale de călătorii. Deosebit de interesante pentru noi sunt impresiile sale de călătorie în spațiul românesc, descrierile țării, ale felului de a fi al românilor, ale orașelor, ale obiceiurilor. Sunt câteva bune prezentări de personalități. Reținem pe Alecsandri, pe Carmen Sylva, dar și pe Iulia Hasdeu, Dora d’Istria… Era mare nevoie de crearea unei pături de intelectuali care să fie coloana vertebrală a pregătirii națiunii pentru viitoarea dezvoltare. De Gubernatis era pesimist. Nu credea că se putea crea într-un timp măsurabil. Credea, de exemplu, că foarte greu se vor organiza catedre de învățământ italian în România și învățământ român în Italia. În realitate, în perioada interbelică s-au creat nu una, ci opt, la București, Cluj, Timișoara, Brașov, Craiova, Iași, Chișinău, Cernăuți. Menționăm și reprezentanții catedrelor de română în Italia: Ramiro Ortiz, Umberto Cianciolo, Bruno Mazone, Giandomenico Serra, Silvio Guarnieri, Paolo Soldati, Mariano Baffi, Giuseppe Petronio, Liberale Netto, Leonardo Salemi, Edgardo Alberti. Spre sfârșitul secolului al XIX-lea lumea se mișcă mai repede, pe măsura progresului tehnologic apare tot mai evidentă necesitatea cunoașterii reciproce. Este o nevoie puternic resimțită și de Gubernatis. Se și căsătorește cu o rusoaică și extinde aria cunoștințelor și a relațiilor sale. Și totodată posibilitățile. Vizitează Peterhof, Tsarskoe Selo, publică La Rusia contemporanea. Urmare a vizitelor sale publică La Hongrie politique e sociale, La Serbie et les serbes, La Bulgarie et les bulgares. În acest context apare și La Roumanie et les Roumains. Impressions du Voyage et Etudes (1898). În România, din a cărei Academie făcea parte ca membru de onoare din 1895, își sporește numărul prietenilor: V. A. Urechia, Constantin Exarhu, Șt. Sichianu, Petre Aurelian, George Barițiu, Cezar Bolliac, Vasile Conta… În vizita pe care o face în România este întîmpinat pretutindeni de numeroși simpatizanți ai Italiei. Prin gările prin care trenul se oprea era așteptat de o mulțime plină de respect. Într-una dintre ele îl întîmpină V. A. Urechia cu soția. La București este așteptat de primarul orașului, de deputați, senatori, miniștri. Este primit de regele Carol I și de regina Elisabeta. Ține trei conferințe la Ateneul Român, la care participă și regina. La a doua conferință vorbește despre rolul românilor în lumea latină. La a treia încearcă să explice auditoriului ce înseamnă cuvîntul „țară” și cuvîntul „țăran”și de ce în Dacia limba latină s-a impus atît de repede. Părea ca și cum cei prezenți l-ar fi ascultat pe Călinescu, omul de cultură român care în 1941 remarca unele răspunsuri pe care le dădeau intelectualii români la o anchetă a publicației „Noua Revistă Română”. Majoritatea celor intervievați dădeau sfaturi „cam de sus”. Îi considerau pe balcanici analfabeți și îi trimiteau la școală: „Imitați pe japonezi, care i-au trimis pe tinerii lor la școlile europene și americane”. Numai că japonezii, popor cu o cultură străveche, nu veniseră în Europa pentru a se alfabetiza, ci pentru a studia tehnica modernă. Iar românii stăteau pe o tradiție cultural neîntreruptă, fapt bine înțeles de Gubernatis. El nu ezită să se pronunțe asupra unor probleme foarte actuale atunci, precum iredentismul, căruia îi dă o corectă interpretare. Nu se arată deloc surprins de înțelegerea națiunii în sensul modern al epocii. Și el vede iredentismul în cazul Ungariei drept o cale de a menține „Ungaria istorică”. Când se poate spune că s-a născut o naţiune? se întreabă Gubernatis. Naţiune în sens modern nu există decât din secolul XVIII. Ideea vehiculată în istoriografia maghiară, mai ales de naţiune istorică, opusă naţiunii etnice, nu are nicio legătură cu conceptul de naţiune modernă. Are legătură doar cu lupta pentru menţinerea Ungariei Mari dusă de elita politică a maghiarilor şi de afirmare a propriei individualităţi purtată de popoarele cuprinse în Ungaria istorică.
„Nimic nu e mai internaţional decât formarea identităţilor naţionale”, scrie Anne-Marie Thiesse, într-o carte prin care s-a remarcat ca un cercetător foarte motivat al conceptului de naţiune. Paradoxul este evident, dar explicabil prin faptul că naşterea oricărei identităţi naţionale, eveniment la urma urmei singular, a fost pretextul unor confruntări de cele mai multe ori sângeroase. (Ion BULEI)
