Dan Pîrșan
Președinte APCE
ADEVĂRUL CARE DOARE: Decidenții nu au dorit să investească în regenerabile și stocare
România se confruntă astăzi cu una dintre cele mai dificile situații energetice din ultimele decenii. Debitul Dunării este la minime istorice, producția hidro scade dramatic, iar lipsa apei afectează inclusiv funcționarea centralei nucleare de la Cernavodă.
Toată lumea caută vinovați. Unii dau vina pe vreme, alții pe schimbările climatice sau pe consum.
Dar aproape nimeni nu răspunde la întrebarea esențială:
Cum de un stat care știa de ani de zile că apa devine o resursă tot mai nesigură nu și-a construit alternative?
Răspunsul este simplu:
Lipsă de viziune. Sau, poate, interese financiare care au făcut mai convenabilă păstrarea vechiului model energetic.
România a pariat totul pe Dunăre
În timp ce Germania, Spania, Portugalia, Olanda și Marea Britanie au investit zeci de miliarde de euro în energie fotovoltaică, eoliană și, mai ales, în marea stocare cu baterii, România a continuat să creadă că Dunărea va rezolva orice problemă.
Ani la rând, hidrocentralele au fost considerate suficiente pentru echilibrarea Sistemului Energetic Național.
Mai mult, timp de doi ani, un ministru al Energiei și-a consumat mandatul în procese cu organizații neguvernamentale pentru câteva microhidrocentrale cu un aport nesemnificativ la producția națională de energie. Și asta într-o perioadă în care România încă beneficia de un regim hidrologic favorabil.
Doar că natura nu citește strategiile ministerelor.
Când apa dispare, dispare și această iluzie.
Marea întrebare
Există însă o întrebare pe care nimeni nu pare dispus să o pună:
De ce România a întârziat atât de mult investițiile în producția de energie regenerabilă și, mai ales, în stocarea acesteia, în condițiile în care întreaga Europă mergea în această direcție?
Piața de echilibrare a fost, ani la rând, una dintre cele mai profitabile piețe din sistemul energetic românesc. Datorită flexibilității hidrocentralelor, Hidroelectrica a deținut un avantaj competitiv aproape imposibil de egalat, fiind principalul furnizor de servicii de echilibrare pentru Transelectrica.
Acest model a generat profituri uriașe. Au câștigat acționarii companiei, iar printre aceștia se regăsesc:
- Statul român, politicieni
- fondurile de investiții și marii investitori instituționali;
- investitorii privați care dețin aproximativ 20% din acțiunile listate la bursă.
Hidroelectrica a devenit, pe bună dreptate, „perla coroanei” economiei românești. Dividende record, profituri record, salarii foarte mari, bonusuri consistente și beneficii pe măsură au transformat această companie într-un adevărat paradis financiar.
Și nu este nimic rău într-o companie performantă și profitabilă.
Problema este alta.
În timp ce milioane și miliarde de lei se distribuiau sub formă de dividende, România întârzia investițiile în tehnologia care urma să înlocuiască treptat avantajul hidrocentralelor: stocarea energiei în baterii.
Iar aici apare întrebarea pe care nimeni nu pare dispus să o pună:
Dacă piața de echilibrare producea profituri atât de mari folosind hidrocentralele, cine avea interesul ca acest model să rămână neschimbat cât mai mult timp?
Există apoi o comparație care ar trebui să îi pună pe gânduri pe toți decidenții.
În provincia British Columbia din Canada, un teritoriu de patru-cinci ori mai mare decât România, energia este produsă aproape exclusiv din hidrocentrale și este livrată consumatorilor la un preț de aproximativ 0,45 lei/kWh, cu toate taxele incluse.
În România ni se spune de ani de zile că hidroenergia este cea mai ieftină sursă de producție.
Atunci de ce românii plătesc de câteva ori mai mult decât canadienii pentru aceeași energie obținută din aceeași forță a gravitației și a apei?
Aceasta este întrebarea la care conducătorii sistemului energetic nu au oferit niciodată un răspuns convingător.
Lumea investea în baterii. România își mărea dependența de apă.
Țările dezvoltate au înțeles că energia secolului XXI nu mai înseamnă doar producție.
Înseamnă producție și stocare.
Germania este astăzi liderul european al investițiilor în regenerabile și baterii.
Spania și Portugalia au redus costul energiei electrice cu aproximativ 24% prin dezvoltarea accelerată a energiei solare, eoliene și a sistemelor de stocare.
Bulgaria instalează baterii finanțate prin PNRR și profită inclusiv de oportunitățile create de piețele regionale, cumpărând energie ieftină atunci când există surplus și valorificând-o atunci când cererea crește.
România?
România a rămas blocată într-o logică veche.
A întârziat investițiile în stocare.
A modificat în repetate rânduri fiscalitatea aplicabilă sistemelor fotovoltaice.
A compromis predictibilitatea programelor Casa Verde.
A transmis semnale contradictorii investitorilor și prosumatorilor.
Și a continuat să creadă că Dunărea va produce energie la infinit.
Soarele nu trimite facturi
În fiecare oră, Pământul primește de la Soare o cantitate de energie pe care omenirea nu o consumă într-un an întreg.
Tehnologia fotovoltaică este astăzi una dintre cele mai ieftine forme de producere a energiei electrice.
Dar fără stocare, nici cea mai ieftină energie nu poate asigura stabilitatea unui sistem energetic modern.
Exact de aceea marile economii europene investesc simultan în regenerabile și baterii.
România a rămas, prea mult timp, doar la primul capitol.
Vara lui 2026 nu este un accident
Este rezultatul unor decizii — sau al lipsei lor — luate ani la rând.
Energia viitorului nu va fi câștigată de țările care au cele mai multe râuri sau fluvii.
Va fi câștigată de țările care vor avea cele mai multe baterii, cele mai inteligente rețele și cea mai mare capacitate de a stoca energia atunci când natura este generoasă și de a o folosi atunci când nu mai oferă nimic.
Dacă lecția verii lui 2026 va fi ignorată, următoarea criză energetică nu va mai putea fi pusă doar pe seama secetei.
Va fi, în primul rând, rezultatul unor decizii politice și economice care au preferat dividendele prezentului în locul investițiilor care ar fi asigurat securitatea energetică a viitorului.
O companie extrem de profitabilă s-a dovedit, în cele din urmă, vulnerabilă în fața unui lucru pe care nimeni nu îl poate controla: lipsa apei.
