Acum, în preajma aniversării a 145 de ani de la naşterea marelui sculptor român (n. 19 februarie 1876), nu e, poate, loc de a spune mai mult. Figură de legendă, cunoscut în SUA şi Franţa ca un mare artist, respirând aerul pur al înălţimilor (drum deschis, cumva, de a sa ”Coloană a Infinitului”), contemporan şi cunoscut al unor nume ca Amedeo Modigliani, Ezra Pound, Auguste Rodin (deşi a refuzat să-i fie elev, destinul său s-a intersectat cu cel al marelui sculptor francez), Man Ray, Henri Rousseau sau Tristan Tzara, artistul de la Hobiţa a fost unul dintre cei mai influenţi sculptori ai secolului trecut.
Opere ale sale precum amintita Coloană a Infinitului (sau Coloana fără sfârşit), Domnişoara Pogany sau Masa Tăcerii sunt celebre pretutindeni în lume.
Ștefan Jurcă from Munich, Germany – Hobița – Casa Memorială Constantin Brâncuși (Romanian Cottage), CC BY 2.0,
https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=50574369
Aşa încât cuvintele sunt de prisos. Aş îndrăzni, totuşi, să subliniez un aspect care m-a frapat vizionând documentarul ”Brâncuşi” (1996), regizat de Cornel Mihalache. Brâncuşi a spus, cândva, că în operele sale redă lucruri care transcend lumea cunoscută, avându-şi sălaşul într-un univers superior, către care tindem. Că de acolo îşi extrage esenţa. Acolo ar fi vizibile pe deplin, iar el redă ceea ce putem vedea aici (probabil nu am citat cuvânt cu cuvânt, dar acesta era sensul).
Am avut revelaţia că într-adevăr aceasta este explicaţia. De exemplu, privind celebra Masă a Tăcerii nu poţi spune neapărat că vezi ceva total ieşit din comun, dar sentimentul care te cuprinde este într-adevăr unul neobişnuit. Simţi că intri într-o altă lume, că ai pătruns printr-un portal. Ceea ce este valabil şi pentru Coloana Infinitului.
Aşadar, după lucrările sale de început, între care numeroase busturi extraordinar realizate, saltul către o artă esenţializată nu este un progres al formei, ci al fondului. Originea sculpturilor sale devine universală, cosmică.
