Cu acţiunea plasată în Franţa din timpul lui Ludovic al XIV-lea, scrisă într-un stil rafinat, ”Călătoria oamenilor Cărţii” are şi iz de alcov, şi intrigi de Curte, pe alocuri o nuanţă întunecată.
Este imposibil să rămâi indiferent la o astfel de creaţie literară, mai ales că în zilele noastre nu prea se mai face aşa ceva.
Are o tentă filosofică, fiindcă cercul oamenilor Cărţii, o societate secretă, se ghida după repere ezoterice, ţintind sensul existenţei şi înţelegerea divinităţii, ba chiar descoperirea de noi sensuri în aceste privinţe (”Iubirea pământeană există pentru a nu trebui să te confrunţi cu Absolutul” – idee curajoasă, dar perfect viabilă).
După prezentarea neobişnuitei Frăţii din care făcea parte Marchizul, unul dintre personaje, cititorul va deveni extrem de curios să afle cum va rezolva autoarea continuarea, ştiut fiind că nici adevărul absolut şi nici societatea perfectă nu au putut fi atinse/create pe Pământ, deşi mulţi conducători sau iniţiaţi au încercat.
Căutarea Cărţii seamănă cu căutarea Graalului – de altfel şi Tokarczuk face această comparaţie.
Fascinant în romanul autoarei poloneze este că aceia care porniseră în căutarea Cărţii dezbat problema predestinării şi a expresiei voinţei divine în evenimente aparent întâmplătoare, astfel încât se poate deduce că însăşi călătoria lor era de fapt neîntâmplătoare, iar finalul, rezultatul acesteia puteau fi ”scrise” dinainte.
Fiecare dintre membrii ”expediţiei” caută adevărul pe calea sa (magie-iniţiere, dragoste-vise, cuvântul, esenţa lucrurilor). Dar îi este oare dat unei fiinţe omeneşti să ajungă la capătul drumului, la descifrarea totală a esenţei?
De la scopul călătoriei până la interpretarea tabloului cu Sf. Gheorghe în luptă cu balaurul şi la dialogurile personajelor, ”Călătoria oamenilor Cărţii” se dovedeşte a fi una dintre cele mai filosofice lucrări beletristice pe care le-am citit (îşi păstrează calitatea de roman, dar ridică probleme de esenţă ale existenţei).
Desigur, nu întreaga carte îl avântă pe cititor în cele mai înalte sfere, nefiind un tratat. Însă chiar şi părţile romanului care par a fi de aventură au rolul lor bine determinat într-un ansamblu ce vizează decriptarea tainelor existenţei.
Ansamblu pe care Olga Tokarczuk îl numeşte ”simbolul încercărilor omeneşti de dobândire a Adevărului Absolut”, opinând că ”toate cărţile scrise de oameni sunt, într-o oarecare măsură, o apropiere, pas cu pas, de acest adevăr”.
”Cu cât cunoaşterea este mai profundă, cu atât ea dă naştere la mai multe întrebări şi incertitudini”
Popasul în casa misteriosului medic Delabranche e de natură a da fiori cititorului – însă taina homuncus-ului, a omului creat artificial, mi s-a părut iniţial forţată, parcă menită să strice ansamblul în loc să-l întregească, însă la finalul lecturii am tras concluzia că era o introducere deliberată, simbolică, pentru a arăta unde duce calea cunoaşterii ştiinţifice contrapusă căii credinţei sau a deschiderii spirituale.
Am fost foarte curios dacă finalul va dezamăgi. Ei bine – o spun cu toată sinceritatea – nu! Deloc întâmplător, Veronica şi Marchizul mor răpuşi de molimă, iar Gauche, vizitiul mut şi nu foarte inteligent, rămâne singurul care atinge Cartea mult-căutată. Ba chiar prinde glas pentru prima oară, însă nu descifrează tainele Cărţii.
Autoarea transmite astfel mesajul că nu ne putem depăşi condiţia de muritori, deşi avem sădit în noi un germene care ne face să dorim să ne întrecem cu zeii.
Într-o perioadă în care literatura inconsistentă câştigă teren, ”Călătoria oamenilor Cărţii” a avut asupra mea un efect de dinamită, la fel ca, în urmă cu ceva timp, revelaţia numită ”Plânsul lui Nietzsche”, a psihiatrului şi scriitorului Irvin D. Yalom.
Dacă în ”Ultimele povestiri” am recunoscut în Olga Tokarczuk o scriitoare autentică, fără însă a atinge cu adevărat o culme, ”Călătoria oamenilor Cărţii” mi-a spulberat orice îndoială: autoarea acestei cărţi de geniu trebuia recompensată cu Nobel.
