Amintiri despre George Stanca

Dr. Dan Mihai Bârliba

Sunt sigur că bunul meu prieten nu m-ar lăsa să prezint la Timpul Trecut imaginea sa mereu vie, zâmbetul molipsitor, spiritul glumei sănătoase şi al comentariului argumentat, predispoziţia permanentă către dialog, talentul greu de egalat de a evoca diferite episoade din viaţa lui tumultuoasă. Totuşi, sper ca dânsul să mă scuze întrucât am fost nevoit să ţin seama de rigorile gramaticii şi să le aplic în însemnările de faţă.

Încep cu ceea ce George Stanca avea mai scump până în ultimele ceasuri ale unei biografii curmate nemilos şi imprevizibil prin forţa Destinului în urmă cu trei ani: Doamna Lena. Iată ce scria în Avertismentul din 1 august 2017 la excelentul volum memorialistic, intitulat sobru, dar persuasiv: Pionier în pop, rock, folk. Naşteri şi chiuretaje: “Lena. O fiinţă fără de care pionieratul meu de câţiva ani în noul, prea puţin agreatul, contestatul, aideologicul domeniu al muzicii pop-rock-folk, adulat de generaţia mea ca un protest mut, nu ar fi putut fi relevat. Ei îi datorez totul…; Lenei mele. Doamna Stanca. Mama. Bunica…” George face o confesiune în nota sufletului ales şi curat, şi anume că datorită Doamnei Lena colecţiile publicaţiilor Săptămâna şi Flacăra, care au aşteptat “într-o răbdare eternă să fie deranjate”, aveau să intre pe mâinile acesteia “cu o cerbicie eroică, de sacrificiu”, indiferent de atmosfera care nu ocolea nici casa părintească din Giuleşti-Sârbi: pe geruri năpraznice ori pe călduri caniculare Lena sa dragă scotea cu migală din podul plin de praf gazete îngălbenite de vreme, care adăpostiseră de-a lungul anilor gândurile izvorâte din condeiul lui George.

Semnatarul evocării de faţă a avut privilegiul de a vedea, de pildă, în timpul unei deplasări de două zile la Buzău împreună cu Mihaela şi Ioan Toma, gesturile unei iubiri curate, chiar dacă nu mereu mărturisite prin declaraţii convenţionale ca în romanţe sau sonete: dialoguri tăcute de priviri şi de zâmbete aluzive; acorduri spontane de limbaj şi de suflet, dovedind un solid tandem afectiv, desăvârşit şi, totodată, des săvârşit. Deşi inima Doamnei Lena pulsa sânge ardelenesc în virtutea căruia dânsa nu obişnuia să vorbească prea mult, George ştia cum să o atragă în convorbirile noastre ocazionale şi să dea astfel deplină libertate judecăţilor ei întemeiate pe moderaţie şi realism.

George – un autentic credincios întru Ortodoxie; m-am convins de acest adevăr în anumite împrejurări dureroase, chiar dacă dânsul încerca să îşi stăpânească lacrimile. La slujba de înmormântare, în vara anului 2017, a scumpului nostru prieten, fostul ministru al industriei construcţiilor de maşini, Radu Paul Păunescu, la biserica din comuna Joiţa, George a uitat pentru minute întregi că este un veritabil bărbat şi a plâns cu adâncă durere în faţa noastră, ca şi cum ar fi fost singur printre lumânări, coroane, candele şi icoane. O coincidenţă ce se cuvine a fi semnalată: George se născuse în acele locuri apropiate de sfântul lăcaş unde îl conduceam împreună pe drumul fără întoarcere pe prietenul care ne părăsise, fără să ne ceară nicio încuviinţare. Greu îşi putea cineva imagina atunci că stăpânul lacrimilor nu era altcineva decât un destoinic “cavaler al surâsului”, un om parcă plămădit din şarade, calambururi şi alte vorbe de tâlc, plasate la momentele şi în locurile potrivite.

Cu prilejul deplasării la Buzău, menţionate anterior, am vizitat Mănăstirea Ciolanu de lângă Măgura, asistând la slujba de duminică din biserica principală. În acele câteva ceasuri, nimeni nu mai putea conversa cu George care era transpus, prin întreaga lui fiinţă, în lumea Credinţei; cânta împreună cu corul bătrânilor călugări, săruta cu evlavie icoanele şi se închina deseori, ascultând rugăciunile rostite. Odihnindu-ne pentru puţină vreme la umbra salcâmilor abia înfloriţi şi apoi în strana vechii biserici a Mănăstirii, în care nu se mai oficiau slujbe, l-am ascultat pe George povestindu-ne multe lucruri despre impresiile sale din călătoria în Ţara Sfântă, despre învăţăturile Bibliei; niciunul dintre noi nu îndrăznea să îl întrerupă, căci vorbea aşa de coerent şi de convins în tot ceea ce ne spunea. La plecarea de pe meleagurile splendidei Mănăstiri care părea a ţine Timpul în loc, George ne-a oferit, cu plăcerea celui care poate face mici suveniruri prietenilor săi, câteva mătănii cu chipul Maicii Domnului, zicându-ne: “Vă rog să le purtaţi şi să vă aduceţi mereu aminte de mine.”

Nu ne imaginam atunci şi acolo teribila sa premoniţie: peste mai puţin de un an, aveam cu noi acele mătănii ca un Remember de suflet la trista slujbă de înmormântare a lui George Stanca într-o zi de februarie friguros şi neospitalier a anului 2019. Slujba s-a săvârşit de către un sobor de preoţi la Biserica Sfântul Gheorghe Nou, ctitoria lui Constantin Brâncoveanu din centrul Bucureştilor. Bunii săi prieteni Ioan Toma (ultimul ministru al tineretului până la evenimentele din decembrie 1989), Puiu Balaban (decedat doar după câteva luni din cauza unei maladii necruţătoare), Bogdan Păunescu (fiul ministrului Radu Paul Păunescu) şi subsemnatul îşi lăsaseră lacrimile să curgă în voie, privind sicriul lui George Stanca, înconjurat de numeroase coroane de flori. Se aflau alături de dânsul nedespărţita pălărie şi fularul de înfocat suporter al Rapidului, fiind cel care introdusese în anul 1997 termenul Giuleştina, consacrat de atunci în limbajul cotidian.

Evoc faptul că în acelaşi sfânt lăcaş se odihniseră sufletele unor nume de referinţă pentru istoria românilor precum: Mihai Eminescu; Ion Luca Caragiale; Aurel Vlaicu; Octavian Goga; Ioan Alexandru; Ion Dolănescu, menţionate în cuvintele rostite cu emoţie de parohul Emil Nedelea Cărămizaru, un bun prieten al lui George Stanca.

Recitind recent cartea menţionată, pe care o primisem cu autograful autorului, m-am întâlnit – în mod virtual, dar la fel de intens – cu marele gazetar în condeiul căruia se asociaseră de minune un fin analist, un lucid comentator şi un talentat evocator. Este o lucrare care nu doar reuneşte amintiri, ci cristalizează multe judecăţi de valoare, întemeiate pe argumente puternice despre un fenomen complex ce cucerise tinerele generaţii în anii caracterizaţi prin evoluţii contradictorii; cu modestia cunoscută, George o considera doar “o carte de bilanţ, o culegere de texte”. Coperta volumului vorbeşte de la sine, înfăţişându-l pe George împingând din greu către deal un mare pietroi, precum legendarul Sisif. Făcând un joc de cuvinte, potrivit unei vieţi întregi, aş putea spune: “Stanca şi stânca.”

După cum ne spunea în convorbirile avute la ceasuri de taină, prin intermediul pasiunii pentru muzică George avea să îşi extindă curiozitatea spre orizontul poeziei. La acest fapt a contribuit, în anii tinereţii, contactul spiritual cu poezia hedonistă de peste Atlantic, citind cu mare interes ediţiile bilingve ale creaţiilor lui Ferlinghetti, Allen Ginsberg, ca şi ale renumiţilor poeţi-cântăreţi Jim Morrison, Bob Dylan, Leonard Cohen. Datorită unor asemenea surse de notorietate mondială – la care s-a adăugat activitatea din cadrul Cenaclului Flacăra care “producea mereu cântec şi poezie” – George şi-a conturat în mod firesc talentul de a scrie versuri şi a le încredinţa plăcerii cititorilor prin volume rapid epuizate.

Apropierea de sunetele muzicii i-a marcat multe decenii din care nu au lipsit episoadele interpretative; paralel cu prezenţa în materie de interpretare, el s-a preocupat de cunoaşterea cât mai aprofundată a unui fenomen muzical cu largă aderenţă în mediul tineretului, mai ales al celui studenţesc. Acestei zone i-a consacrat colaborarea la revistele Flacăra şi Săptămâna cu contribuţii apreciate care recomandau un redutabil expert în domeniu. George Stanca a reuşit, cu o competenţă atent dozată, să substituie triadei terminologice de expresie anglo-saxonă rock/folk/pop sintagma “muzică tânără”, acceptată ca atare de propaganda vremii; un asemenea travaliu stăruitor a reuşit să se impună în disputa cu cu ceea ce se numea oarecum peiorativ “muzică uşoară”.

Încă aflat în mare suferinţă pe patul unui spital din Bucureşti, George Stanca îşi păstrase la fel de puternică nădejdea însănătoşirii cât mai grabnice; dânsul îşi publica fără întârziere Scrisorile în revista de largă circulaţie în mediul citadin Click. Ultima dintre acestea, datată 3 februarie 2019 şi adresată reputatului actor Vladimir Găitan la împlinirea vârstei de 72 de ani, conţinea următorul pasaj: “Deci, dragă Duţu, lăsăm în urmă – evident, cine lasă – picături de viaţă, tone de viaţă. Asta lăsăm cu noi şi tot asta nu ne-o ia nimeni după moarte.”

Peste numai o zi, George pleca în Eternitate; la câteva luni, pe 7 mai, ar fi împlinit 72 de ani, la fel ca bunul lui prieten Vladimir…

Adaug însemnărilor de faţă două fotografii: una (foto sus) de la un restaurant de pe malul Dunării, ilustrând momentele rare când George Stanca, înconjurat de câţiva prieteni, păstra tăcerea; cealaltă (foto jos) de la mormântul din Cimitirul Bellu unde se vede că pământul nu va putea să înghită vreodată imaginea celui plecat pentru totdeauna în lumea de dincolo.

- Publicitate -

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

WWW