”Cărţile nu sunt altceva decât scrisori mai groase, scrise pentru prieteni necunoscuţi”

– Interviu cu dna Rodica Elena Lupu, directorul Editurii Anamarol

– Pasiunea pentru literatură este evidentă pentru cel care vă parcurge scrierile. Totuşi, când şi cum v-a venit ideea înfiinţării unei edituri?

În anul 2003, în luna mai mi-am dorit și am înființat editura Anamarol. Statutul îl făcusem și m-am prezentat pentru înscrierea firmei la Oficiul Național al Registrului Comerțului. Aș fi vrut să se numească Ana sau Ana-Maria după numele nepoatei mele, adusă pe lume de fiica mea Monia, dar existau cofetării în București și nu se putea. Eram în fața ghișeului unde se primeau actele pentru înscriere, am scos carnețelul pe care îl purtam în poșetă și am creat această denumire Anamarol: ANAMA de la Ana-Maria, RO, de la Rodica și L, de la Lupu. Anamarol, doamnă, nu cred că aveți această firmă, i-am spus. Nu avem, este bună această denumire, mi-a spus doamna. A doua zi am deschis un cont în bancă. După câteva zile, când am primit ”diploma’’ de înființare a editurii mele, am putut să editez cărți scrise de mine nu doar la Dacia Cluj-Napoca, la Publiferom-București sau la Curtea Veche-București… Și am editat sute de cărți până acum, semnate de alți autori din țară și din străinătate.

– Aveţi vreun scriitor preferat, care să vă fi fost model sau care să vă fi motivat artistic? (Desigur, puteţi enumera mai mulţi/mai multe).

Dintre poeți nu pot să lipsească Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Nicolae Dabija, Adrian Păunescu, iar scriitorii cu care m-am cunoscut și cărora le-am editat și cărți, pe care îi apreciez sunt Ion Brad, Ion Dodu Bălan, Radu Cârneci, George Cobu, Paul Goma, Galina Martea, Dumitru Popescu. Nu vorbesc aici despre cei ale căror opere le-am citit. Mi-a fost model și m-a motivat artistic scriitorul Ion Brad, fie-i țărâna ușoară, Dumnezeu să-l odihnească în pace!

– Cum vedeţi literatura de azi? Către ce ne îndreptăm?

Am editat la editura mea, Anamarol, din București peste cinci sute optzeci de cărți, pentru autorii din țară și din străinătate iar ale mele din anul 1980 și până acum sunt nouăzeci și șapte. Fiind și editor, cunosc mulţi oameni care scriu bine. Mulţi dintre ei au talent. Cu mânuitorii peniţei, despre menirea scriitorului, am avut multe şi neplăcute controverse; despre rostul lui şi al scrierilor sale, despre raportul care există şi cel care ar trebui să fie între opera lui şi ceilalţi. Mulți scriu din dorința de a-și vedea numele pe o carte. I-am refuzat pentru că este dreptul meu ca director al unei edituri să nu le editez cărțile. Sincer, nu cred în utilitatea artei pentru artă… Aşa cum nu cred în viabilitatea literaturii făcute de dragul literaturii. Oricât de frumos meşteşugite ar fi cuvintele, oricât de seducătoare şi lin curgătoare ar fi împreunarea lor, dacă singurul scop al creării lor a fost doar un test, rareori vor avea un procent minim din impactul creaţiilor scrise din inimă, pentru oameni. Nu cred în cei care nu scriu pentru ceilalţi, în cei care susţin că nu-i interesează dacă şi ce simt sau înţeleg ceilalţi, citindu-i. Nu cred în ei ca oameni, pentru că, pentru mine, oamenii trebuie să crească împreună. Cei care au talent nu pot creşte decât dăruind celor din jur. Oamenii cu talent au obligaţia cel puţin de a da un motiv celorlalţi să creadă. Pentru că talentul nu este un cadou pe care să-l desfacem… Dacă nu-l folosim pentru a le face viaţa mai suportabilă celor din jurul nostru, atunci talentul este inutil. De fapt, talentul este o responsabilitate şi nu premiul la ruletă… Care este condiţia scriitorului în România de azi? Ei bine, cred că suntem într-un moment bun, de mare creativitate, cu mulţi scriitori care publică, care îşi desăvârşesc opera şi îşi au propriul public. Pe de altă parte, scrisul a fost întotdeauna o profesie complicată.

Dacă eu consider că actuala criză financiar-economică este o provocare pentru literatură? Cum reacţionează literatura română în faţa acestei mari provocări a realităţii?

M-am întrebat de ce, în ultima vreme, oamenii simt nevoia de a redescoperi, cu responsabilitatea gândului matur, arta transmisă prin poezie. Cred că esența se află, în cele din urmă, în felul ales de fiecare pentru a interpreta versul, în valorile pe care noi i le acordăm. Și poate mai mult ca niciodată, acum, cred că poezia, împreună cu muzica, este cea care unește oamenii, într-un limbaj comun, într-o unică simțire. Este felul meu de a exprima că opera poeţilor reprezintă un motiv real pentru care trebuie să ne înclinăm, aducând în atenție memoria lor. Nu noi alegem poezia, poezia ne alege. Or, nu oricine poate să scrie poezie. Viaţa este o inspiraţie. Iar noi, indiferent de vârstă, trăim într-o permanentă căutare a cuvântului potrivit şi-ntr-o continuă educare. Poezia este trăire intimă, sentiment. Ea trebuie citită şi depinde de fiecare cum o înţelege, cum o descifrează şi o integrează ca mod al vieţii. Fără poezie, fără vastul ei orizont, viaţa noastră ar fi colorată aparent, săracă în semnificaţii.

Poeziile și romanele sunt visurile omenirii… Fără asemenea visuri am fi cu toţii şi mai nebuni, şi mai ignoranţi decât suntem. Aşa că poeziile și romanele urmăresc vicisitudinile societăţii. Criza actuală sfidează viaţa, iar scriitura reflectă această criză.

– Sunteţi un militant ferm pentru conservarea vestigiilor naţionale, sancţionând drastic demolarea ansamblului Văcăreşti – Biserica, Palatul Domnesc, Paraclisul Stăreţia, precum şi sacrilegiul distrugerii Muzeului Simu, al Mănăstirii Râmeţ. Este România în pericol de a-şi reteza rădăcinile prin astfel de acte (şi nu numai)?

Am realizat foarte multe emisiuni radio în care am militat ferm pentru conservarea vestigiilor naționale. Pe lângă plăcerea de a scrie, mă pasionează călătoriile. Astfel am ajuns în multe locuri minunate din țară și m-au impresionat. Am ajuns însă la Băile Herculane, unde nu mai este ceea ce era și este păcat. La fel, sancționez drastic demolarea ansamblului Văcăreşti – Biserica, Palatul Domnesc, Paraclisul Stăreţia, precum şi sacrilegiul distrugerii Muzeului Simu, al Mănăstirii Râmeţ și al nenumăratelor, adevărate bijuterii ale românilor. Da, România este în pericol de a-şi reteza rădăcinile prin astfel de acte şi nu numai.

”Dreptul cititorului este să citească sau nu, dar asumându-şi consecinţele”

– Aţi menţionat undeva ”Cărţile nu sunt altceva decât scrisori mai groase”. Dezvoltaţi, vă rog, ideea.

Când a apărut cartea s-a schimbat ceva în istoria speciei umane. Cărţile nu sunt altceva decât scrisori mai groase, scrise pentru prieteni necunoscuţi. Din cele mai vechi timpuri cei care au scris nu au ştiut că aceste scrisori mai groase ar putea ajunge la un om din altă epocă şi în diferite puncte ale pământului. Orice pagină de acest fel este o seducţie la distanţă, o erotică a depărtării. Experienţa, gândurile unui om s-au depozitat aici şi apoi s-au preluat de alte generaţii.

Sunt lecturi total greşite, false rituale, de aceea e important cine ce citeşte. Trăim acum într-o epocă definită drept postliterară. Unii spun că epoca Gutenberg e pe cale să se încheie. Eu cred că noile tehnici şi computerul stimulează şi lărgesc masa de scriitori. Cărţile se pot tipări, dar, dacă nu se citesc, e degeaba. Cărţile au existat de-a lungul istoriei omenirii, ele au întemeiat Europa. Nu numai trupul poate fi nespălat, ci şi mintea. Cartea este gândită ca un element necesar în igiena mentală. Mintea primeşte o hrană formată din tot ce receptează creierul pe timpul unei zile. O minte nu trebuie hrănită numai cu emisiuni de genul acelor grupuri care fac haz de necaz. Este egal dacă citeşti sau dacă te uiţi la televizor? Nu, categoric, nu! Nu poţi forţa pe nimeni să se alimenteze ştiinţific. Dreptul cititorului este să citească sau nu, dar asumându-şi consecinţele. Un om care nu citeşte ca să-şi formeze gândirea pe cont propriu, acel om nu va gândi cu mintea lui. Măreţia unui popor nu se măsoară după numărul cetăţenilor, după cum măreţia unui om nu se măsoară după înălţimea sa. Unica măsură este cantitatea de inteligenţă şi cantitatea de virtute. Cine nu se respectă pe sine – şi ca popor – nu merită să fie respectat de ceilalţi.

Ce relaţie am cu cititorii? Dar cu camarazii de breaslă? Cititorii mi-i întâlnesc la expoziţiile sau lansările de cărți şi târgurile de carte, unde ajung să stau de vorbă cu cei care doresc să mă cunoască. E ceva minunat.

Dacă dincolo de pagină n-ar exista cititorii, vreau să spun că numai cititorul dă sens muncii de scriitor. Cât despre colegi, în general, ne citim şi ne respectăm. Şi, fireşte, eu citesc foarte multă literatură contemporană. Este un moment bun pentru că avem scriitori de mare talent.

”Să fii tu însuţi, să rămâi intact şi să nu te dai bătut”

– Ce planuri de viitor aveţi, ca editor, ca om de cultură, dar şi personal?

De mulți ani sunt membră a Uniunii Scriitorilor din România, iar în Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor sunt textier, adică pe versurile mele se interpretează melodii. Şi, privind înainte, cum aş vedea lucrurile? Voi scrie şi pur şi simplu mă voi bucura că sunt. La asta se ajunge după o viaţă de războaie câştigate sau pierdute şi nu trebuie căutat sprijinul în afară ci doar în tine. Până la urmă, important este, nu să câştigi războiul, nu să-l pierzi, important este să-l depăşeşti. Să fii tu însuţi, să rămâi intact şi să nu te dai bătut. Asta este foarte important.

Am descoperit că scrisul îmi face bine, să vorbesc cu mine, este ca un tratament. O fi un semn al epocii moderne? „Omul arhaic vorbea cu cosmosul, omul medieval vorbea cu Dumnezeu, omul modern cu el însuşi”, spunea Heineman, şi se confirmă. Da, îmi place să vorbesc cu mine…

Ceea ce scriu este literatură, pentru că am veleităţi literare, am ales în şcoală partea umană, ultima fiind facultatea de drept. Este exact viaţa! Şi nu alta decât propria mea viaţă! În esenţă este o demonstraţie de felul în care eşecul poate să semnifice o victorie şi izbânda o înfrângere. Depinde de la ce distanţă priveşti lucrurile şi, mai ales, cu ce inimă.

M-aş supăra, mai mult chiar m-ar durea ca rândurile mele să fie un „jurnal”, care de altfel tot literatură ar fi. Rândurile mele sunt o meditaţie asupra a ceea ce se numeşte o viaţă de om. Nu-mi dau seama de ce îmi vin în minte toate astea…

De ce le scriu? În primul rând pentru că vreau să răspund chiar eu la potenţialele întrebări sau nedumeriri care te împiedică să mă înţelegi, să-mi înţelegi hotărârea nefirească, absurdă – pentru tine, singură şi imperios necesară – în ceea ce mă privește. Cu trecerea anilor mi-am dat seama că cititorul a fost singurul cu care am comunicat, care mi-a apreciat şi stimulat discursul. Asta este extraordinar, pentru că, ceea ce ne deosebeşte de animale, diferenţa aceea mare, „specifică” a speciei este „cuvântul, comunicarea…”. Şi ca să fiu sinceră adevărul este că nu doar acest motiv mi-a determinat confesiunea. M-am gândit şi cred că pentru cititor poate prezenta interes ceea ce se întâmplă cu un om, ceea ce simte el înainte de… marea şi ultima lui aventură, aceea a „Morţii”. Sau „a doua naştere”, „suprema iniţiere”, cum o numeşte Mircea Eliade: „Trebuie să mori pentru a renaşte în eternitate”. Vrei să fiu sinceră, eu îl cred. Pentru că, pentru a nu ne face din viaţă un calvar, speranţa în renaştere este suficientă. Mai mult, a spera înseamnă a te naşte a doua oară. Speranţa te face puternic şi este ultimul lucru care se pierde.

– Ce mesaj le-aţi transmite iubitorilor de literatură şi de artă, în general?

După o viaţă petrecută între oameni, muncind cu oamenii, nu pot să închei decât dorindu-vă să fiţi oameni! Omul, această inteligenţă care transformă instinctele.

Eu am găsit în ceea ce întreprind sprijinul, m-am regăsit în poeziile mele, realizate cu vocaţie interioară. Inima şi sufletul meu îmi dau energia de a găsi noi şi noi modalităţi de a duce mai departe o misiune atât de grea: conştientizarea semenilor despre frumuseţile lumii, despre efemerul vieţii, despre trebuinţa de a nu irosi nimic din curgerea timpului, din curgerea vieţii, din bucuria de a-i avea pe cei dragi alături.

Fiecare zi este un cadou dacă pot să deschid ochii, să mă concentrez pe amintiri frumoase, amintiri pe care le-am adunat de-a lungul vieţii. Aceasta este ca un cont în bancă, iei de acolo exact ce ai adunat. Sfatul meu este să faceţi şi voi la fel, dragi cititori, să adunaţi multe amintiri frumoase în contul vostru de amintiri şi să le mulţumiţi la fel cum le mulţumesc și eu, celor care şi-au adus contribuţia la contul meu de amintiri, unde şi astăzi strâng şi mai strâng.