Punct de vedere elaborat de Corina Vasile, Director Executiv, ANIS – Asociația Patronală a Industriei de Software și Servicii
Programul de guvernare votat de Parlament conține, pentru prima dată atât de explicit, un răspuns la o întrebare pe care industria o pune de ani de zile: cine răspunde pentru digitalizarea statului? Răspunsul de pe hârtie este unul bun. Numai că, imediat după învestire, prima ordonanță de urgență a Guvernului a dat un alt răspuns: Autoritatea pentru Digitalizarea României (ADR) nu ajunge la Prim-ministru, ci rămâne la Ministerul Economiei, în coordonarea ministrului delegat pentru digitalizare și AI. Aceeași ordonanță încredințează coordonarea întregului aparat de lucru al Guvernului, adică exact structura în care programul voia să mute ADR, viceprim-ministrului, nu Prim-ministrului. Diferența nu este una de nuanță, iar pentru a înțelege de ce contează merită amintit de unde pornim.
România a avut în ultimii ani resurse semnificative pentru digitalizare: aproximativ 4,5 miliarde de euro prin PNRR, la care se adaugă circa 3,2 miliarde de euro din fondurile de coeziune.
În același timp, sectorul IT&C românesc produce aproximativ 26,5 miliarde de euro anual, contribuie direct cu 7% la PIB și generează circa 26% din exporturile de servicii. Și totuși, doar 28,7% dintre companii integrează tehnologii avansate precum cloud, AI sau data analytics, iar numai 30,1% din populație are competențe digitale de bază (DESI 2026).
Cifrele puse una lângă alta arată că România a avut bani, are tehnologie și are o industrie capabilă să o producă și să o exporte. Cu toate acestea, adopția internă rămâne modestă. Problema începe să semene mai puțin cu una de resurse și mai mult cu una de execuție: cine stabilește prioritățile, cine leagă proiectele între ele, cine impune standarde comune, cine urmărește dependențele și cine răspunde pentru rezultatul final?
Aici apare una dintre problemele clasice ale administrației. Cu cât responsabilitatea este împărțită între mai multe instituții, cu atât devine mai ușor ca fiecare să își livreze propria bucată, iar proiectul, privit în ansamblu, să rămână în urmă. Digitalizarea nu funcționează însă pe bucăți.
Un serviciu public digital poate presupune infrastructură, interoperabilitate, identitate electronică, securitate cibernetică, achiziții, protecția datelor, finanțare și schimbarea proceselor din instituția care îl folosește. Dacă fiecare componentă are propriul responsabil, propriul buget și propriul calendar, fără cineva care să poată alinia toate aceste decizii, rezultatul este previzibil: întârzieri, sisteme care nu comunică suficient între ele și proiecte care funcționează tehnic, dar nu schimbă experiența cetățeanului sau a companiei.
Un exemplu simplu este interoperabilitatea. O instituție poate digitaliza un formular, alta poate construi o bază de date, iar o a treia poate avea sistemul necesar pentru verificarea informației. Dacă aceste sisteme nu sunt proiectate și guvernate într-o arhitectură comună, cetățeanul ajunge să fie în continuare curierul dintre ele.
Aici se vede diferența dintre a finanța proiecte digitale și a conduce transformarea digitală.
Când ai miliarde de euro, zeci de proiecte și mai multe instituții implicate, coordonarea nu mai este o chestiune de organigramă. Este mecanismul prin care investiția se transformă, sau nu, în servicii funcționale, productivitate și adopție.
Până acum, ADR avea, prin cadrul său de funcționare, rolul de a coordona implementarea strategiilor și politicilor publice din domeniul transformării digitale. În paralel, România lucrează la o Strategie Națională pentru Deceniul Digital și la un roadmap cu măsuri, termene și responsabili. Problema centrală a fost însă cât de puțină autoritate reală de coordonare avea această instituție asupra proiectelor, bugetelor și instituțiilor care trebuie să livreze împreună. De aceea contează că programul noului Guvern propunea exact un „centru unic de decizie pentru transformarea digitală”.
Concret, potrivit programului, ADR ar fi trecut în Aparatul de lucru al Guvernului, direct în subordinea Prim-ministrului. Președintele ADR devenea Chief Information Officer al Guvernului (GCIO), selectat competitiv, cu mandat multianual și obiective publice. Orice proiect digital al administrației centrale ar fi avut nevoie de un aviz de conformitate obligatoriu, indiferent de sursa de finanțare, iar portofoliul acestor proiecte ar fi devenit public. Un comitet prezidat de Prim-ministru urma să se întrunească lunar și să ia decizii obligatorii pentru toate ministerele, publicate în 48 de ore. Fiecare minister urma să primească anual, prin audit independent, un scor public de digitalizare, iar proiectele care nu respectă standardele comune să nu mai primească finanțare.
Pe hârtie, arhitectura este cea corectă. Dar digitalizarea are nevoie de un coordonator real, care înseamnă mai mult decât un nume pe organigramă. Înseamnă mandat suficient pentru a coordona instituții, vizibilitate asupra portofoliului de proiecte și a bugetelor, capacitatea de a impune standarde comune, termene clare și obligația de a raporta public progresul. Fără acestea, aplicate efectiv, riscăm să centralizăm organigrama fără să centralizăm responsabilitatea și răspunderea.
ANIS a susținut în documentele sale de poziție exact aceste elemente: o funcție unică de coordonare, mandat legal, rang decizional suficient, punct unic de raportare, benchmarking anual, consultare structurată cu mediul privat și o anvelopă financiară dedicată digitalizării. Faptul că multe dintre ele se regăsesc acum în programul de guvernare este un semnal bun. Rămâneau de urmărit două lucruri: ca aceste angajamente să fie transpuse rapid în lege, nu doar în hotărâri de Guvern ușor de modificat, și ca noul mecanism să primească oamenii, bugetul și continuitatea fără de care un centru unic rămâne doar o etichetă.
Primul test a venit mai repede decât ne-am fi așteptat. Ordonanța de urgență nr. 40/2026, publicată în Monitorul Oficial pe 20 octombrie, nu mută ADR la Prim-ministru. ADR rămâne în subordinea Ministerului Economiei, Digitalizării, Antreprenoriatului și Turismului și trece în coordonarea unui ministru delegat pentru digitalizare și inteligență artificială, care, la rândul lui, își desfășoară activitatea în coordonarea ministrului Economiei. Între Prim-ministru și instituția care ar fi trebuit să fie „centrul unic de decizie” apar astfel două niveluri ministeriale. Ordonanța nu spune nimic despre GCIO, despre avizul obligatoriu sau despre comitetul prezidat de Prim-ministru, iar atribuțiile ministrului delegat urmează să fie stabilite prin hotărâri de Guvern, în termen de 30 de zile.
Un ministru dedicat digitalizării poate fi un câștig: domeniul capătă o voce la masa Guvernului. Dar un ministru delegat care lucrează în coordonarea altui ministru, cu bugetul asigurat prin ministerul acestuia și cu atribuții încă nedefinite, nu are, prin construcție, autoritatea de a impune decizii obligatorii celorlalte ministere. Exact aceasta era problema pe care modelul din program voia să o rezolve: coordonarea digitalizării de deasupra ministerelor, nu din interiorul unuia dintre ele.
Hotărârile de Guvern din următoarele 30 de zile devin, așadar, momentul decisiv. Ele pot reconcilia cele două modele, de exemplu printr-un comitet interministerial pentru digitalizare condus direct de Prim-ministru, cu decizii obligatorii pentru toate ministerele, cu ministrul delegat în rol de coordonator operativ și cu un aviz al ADR obligatoriu pentru orice proiect digital al administrației centrale. Sau pot consfinți o arhitectură în care digitalizarea redevine un domeniu sectorial, coordonat dintr-un minister de linie, adică exact situația care ne-a adus aici.
Între program și ordonanță, coexistă acum mai multe centre de decizie: Prim-ministrul, căruia programul îi dă coordonarea politică, ministrul delegat pentru digitalizare și AI, ministrul Economiei, Digitalizării, Antreprenoriatului și Turismului și viitorul GCIO aflat la conducerea ADR (în ipoteza că va fi un GCIO selectat competitiv conform programului de guvernare). Fără o delimitare clară a atribuțiilor și a autorității executive, există riscul ca transformarea digitală să devină responsabilitatea tuturor și, simultan, a nimănui. De asemenea, rămân neclarificate aspecte esențiale precum mecanismul de selecție a viitorului președinte al ADR cu rol de GCIO, durata mandatului, criteriile profesionale și garanțiile de independență necesare pentru a asigura continuitatea reformei dincolo de ciclurile politice. Ordonanța nu clarifică niciunul dintre aceste aspecte.
În același timp, modelul propus concentrează la ADR atât funcții de coordonare și avizare, cât și responsabilități majore de implementare, ceea ce ridică întrebări legitime privind separarea rolurilor și mecanismele de control. Multe dintre reformele anunțate depind de acte normative încă neadoptate, de finanțări insuficient detaliate și de o capacitate administrativă care trebuie consolidată. La acestea se adaugă lipsa unor mecanisme clare de responsabilizare pentru instituțiile care nu livrează rezultate și absența unui cadru permanent de consultare a industriei în definirea priorităților de digitalizare. În lipsa acestor clarificări, există riscul ca ambiția reformei să depășească capacitatea efectivă de execuție, iar multiplicarea structurilor de coordonare să nu se traducă automat în accelerarea transformării digitale a statului.
Există și un motiv economic pentru care această discuție contează. Pentru o companie, lipsa digitalizării statului înseamnă timp și cost. Înseamnă cât durează să înființezi, să autorizezi, să raportezi, să verifici sau să schimbi date cu o instituție publică. Înseamnă și cât de predictibil este cadrul în care operezi. Un proiect întârziat într-un minister nu rămâne doar problema acelui minister. Costul se propagă către companiile care așteaptă serviciul, către instituțiile care continuă să lucreze manual și către alte proiecte care depind de aceeași infrastructură.
Coordonarea devine astfel o problemă de productivitate economică.
Același lucru este valabil și pentru finanțare. PNRR a creat o perioadă excepțională, cu bani dedicați digitalizării. După închiderea acestei ferestre, prioritizarea proiectelor va trebui făcută într-un cadru bugetar normal, unde competiția pentru resurse este mult mai dură. ANIS propune tocmai de aceea o anvelopă financiară multianuală dedicată și o coordonare care să urmărească progresul dincolo de cicluri politice. În acest caz, un centru de coordonare are și rolul de a spune ce vine primul, ce proiect depinde de altul, ce infrastructură trebuie reutilizată și unde o investiție produce efect transversal. Programul de guvernare preia ideea unui mecanism multianual de finanțare, ceea ce este un pas important. Ca să conteze, mecanismul are nevoie de o sumă, o sursă și un calendar asumate public.
La fel de importantă este consultarea. Industria poate contribui cu date, experiență de implementare și o evaluare realistă a costurilor și blocajelor dacă intră suficient de devreme în procesul de elaborare. După ce arhitectura unei politici este deja stabilită contractual și bugetar, valoarea acestei expertize scade drastic. Programul promite consultare transparentă cu mediul de afaceri înaintea modificărilor fiscale și de reglementare care afectează sectorul IT. Același principiu ar trebui extins la arhitectura, standardele și prioritizarea proiectelor digitale ale statului, printr-un mecanism structurat, nu prin consultări punctuale.
Responsabilitatea integrată înseamnă, în fond, câteva întrebări foarte concrete: cine decide, cine prioritizează, cine poate debloca, cine urmărește bugetul, cine raportează și cine răspunde atunci când termenul este ratat. Programul de guvernare oferea răspunsuri pentru câteva dintre ele, iar prima ordonanță a Guvernului le repune deja în discuție pe primele. Ultima rămâne testul realității.
România are deja ținte măsurabile pentru 2030: 40% adopție a tehnologiilor avansate, 50% din populație cu competențe digitale de bază, iar ANIS propune și ținta de 300.000 de specialiști ICT. Un KPI pe care nu îl asumă nimeni instituțional rămâne însă doar o cifră într-un document. Scorul public de digitalizare promis pentru fiecare minister este un pas în direcția bună, cu condiția să măsoare rezultate pentru cetățeni și companii, nu doar proiecte lansate și bani consumați.
În acest moment, provocarea nu mai este doar definirea direcției, ci construirea instituțiilor și a mecanismelor care să transforme ambiția în rezultate. Iar succesul va depinde de răspunsul la trei întrebări simple: cine decide, cine execută și cine răspunde atunci când lucrurile nu se întâmplă. Primul răspuns îl vor da hotărârile de Guvern care trebuie adoptate în următoarele patru săptămâni. În lipsa unor răspunsuri clare, există riscul ca digitalizarea să beneficieze de mai mulți coordonatori ca niciodată, dar de mai puțină responsabilitate decât are nevoie.
