Filmul ”Codobelcul”, în regia lui Cornel Gheorghiță, va avea în curând (pe 5 decembrie, la Cinema Eforie – Cinemateca) premiera. Curierul național a văzut această peliculă-confesiune și vă oferă cronica.
O întâmplare tragică a avut loc chiar în perioada premergătoare lansării, marele pianist și compozitor Mircea Tiberian încetând din viață pe 18 octombrie în urma unui infarct. Artistul semnează coloana sonoră a filmului ”Codobelcul” și apare de asemenea în film. Realizatorii vor organiza un recital In Memoriam Mircea Tiberian (detalii în posterul alăturat).
Îmi puneam problema, recent, ”V-ați întrebat vreodată, urmărind filme ale unor regizori cunoscuți, cine este omul din spatele camerei? Cum simte, cum trăiește, cum iubește el? Către ce aspiră?…”.
Întâmplarea face ca, după ce am vizionat două pelicule semiautobiografice aparținând unor cineaști străini (Léos Carax și Terry Gilliam) să parcurg o confesiune cinematografică oarecum similară a unui regizor român – Cornel Gheorghiță (regizor, producător, scenarist, de 20 de ani profesor la ESAV (Ecole Nationale Supérieure d’Audiovisuel – Universitatea Toulouse II), iar din 2001, la ESMA (Ecole Supérieure des Métiers Artistiques), în Toulouse, cunoscut cinefililor din România şi datorită filmelor Europolis (2010), Cripta (2014), Epava (2019) și Mireasa mortului (2023).
Chiar autorul mărturisește că ”Acest film s-a născut dintr-o tăcere.Nu a fost o alegere, ci o absență prelungită a trecutului – o lipsă care a devenit material cinematografic. M-a interesat momentul în care un regizor nu mai filmează, nu mai scrie, ci doar încearcă să respire”.
E un fel de a se autodefini, de a își clama un crez.
”Este un film despre cinema, dar fără referințe directe. Despre acel punct incert în care nu mai știi dacă ceea ce trăiești este viață sau documentar. Nu știu dacă acest film e un autoportret. Dar știu că, acum, nu aș fi putut face altul”, mai spune autorul.
Primele cadre ale peliculei ”Codobelcul” sugerează trezirea la viață, chiar nașterea. Trecerea prin această lume este un mister și tot astfel o privește și Cornel Gheorghiță.
De la mișcările melcului până la privirea inocentă a copilului care pornește în viață nu este decât o distanță de câteva cadre.
Iar valurile mării, care apar puțin mai târziu, ca și zborul păsării razant cu solul pentru a se înălța apoi spre cer întregesc ideea ciclicității existenței, a alternanței viață-moarte într-un carusel care nu se sfârșește, de fapt, niciodată.
Tânărul care ascultă, într-o imagine ulterioară, vuietul mării într-o cochilie pare a căuta sensul existențial.
Sunt intercalate, totodată, secvențe ale making-of-ului, dialoguri între realizatori.
Apoi, conversațiile dintre realizatorul filmului și soția sa alunecă într-o zonă aparent mai banală a existenței (discuții, reproșuri, micile bucurii ale vieții, dar și neîmplinirile etc.), însă nu una lipsită de conflicte. Eternul sacrificiu al vieții private pentru a crea este prezent, chiar dacă nu în cele mai subtile nuanțe posibile.
Dialogul dintre cei doi nu este deloc perfect ca justificare a acestei dualități viață particulară/creație, este cam ”abraziv” deseori, în schimb este cât se poate de relevant pentru o criză existențială, pentru acel moment din viața unui cuplu în care tensiunea mocnește, nervii sunt încordați la maximum, iar reproșurile curg unul după celălalt…
Spre final, discuția dintre cei doi va deveni mai interesantă, soția reproșându-i că vede filmul ca pe o modalitate de a se prezenta pe sine însuși (în fapt, un alter ego al său), și nu ca pe o cale de a exterioriza o pasiune autentică. Însă adevărul este la jumătate, pentru că orice artist autentic își prezintă propria viziune asupra vieții sau a unor drame/tragedii pe care viața le generează. Dacă n-ar fi viziunea lui, n-ar mai avea ce să creeze. Asta nu înseamnă că artistul trebuie să fie un egocentric.
Controversele continuă și în dialogul dintre realizator și actorul principal.
Așa e în artă, nu e vorba doar de celebra butadă ”arta cere sacrificii”, ci și de puncte de vedere diferite, viziuni care nu concordă, discuții pentru a corecta eventualele neajunsuri.
Când ”produsul finit” va fi gata, el va fi numai bun pentru spectator, însă va lăsa în urmă o mulțime de asperități, de controverse, de confruntări care au fost necesare pentru cizelare.
Acțiunea filmului se va dezvălui privitorului treptat, iar melodia interpretată la pian în debut, de o muzicalitate aparte, se va repeta în mod obsesiv pe parcurs.
Personajul central va fi unul care va trăi o dramă a culpabilității – o culpabilitate generată însă de panică.
În paralel, viața particulară a regizorului este plină de drame, iar partea în care îi povestește soției despre o amintire veche de familie și simbolul creșterii unui nuc este una relevantă în acest sens.
Nu lipsește nici satira, prin imaginea difuzată la tv a unui talkshow pe teme politice, cu clișeele binecunoscute…
Melanj de cadre alăturate pentru a sugera un ansamblu, de secvențe dintr-un film ce urmează să fie turnat și dialoguri particulare, ”Codobelcul” este mai degrabă o confesiune cinematografică decât un film artistic.
O confesiune care este însă de efect pentru privitorul dispus să recepteze un astfel de mesaj.
Imaginile de debut, cu intrarea în lume, vor face loc maturizării și conflictelor existențiale de mai târziu.
Viața omului este imperfectă și plină de contraste – dar ce lasă în urmă, mai ales ca realizare artistică, trebuie să se apropie de perfecțiune, acesta pare a fi unul dintre mesajele filmului.
Actorii Constantin Florescu, Antoaneta Cojocaru, Bogdan Marhodin, Mircea Tiberian, Ioana Crăciunescu, Dan Lăcătuș, Adrian Oană, Cela Manta interpretează bine o partitură dificilă – aceea a unui film în film.
Per ansamblu, o experiență cinematografică plăcută și inedită, un mod de a prezenta artistic un ”alter ego” al creatorului de cinema.
Am putea încheia cu un citat elocvent: ”Melcul este cea mai tăcută și mai singuratică ființă cunoscută în lume. Nu are organ auditiv. Nu scoate nici un fel de sunet. Este în stare să se retragă în cochilia lui și să stea astfel – neștiut, nesimțit și la întuneric, vreme de luni de zile, timp în care nu bea, nu mănâncă. Așa își petrece iarna, putând îndura geruri de până la minus 100˚C”. (Sursa: www.glissando.ro). Poate că și melcul este un fel de alter ego al artistului.
Melcul, această ființă enigmatică ce simbolizează trezirea la viață, primăvara, rezistența, a inspirat, de-a lungul timpului, numeroși artiști. ”După melci”, opera poetică a lui Ion Barbu, a rămas ca o astfel de realizare de referință – în plus, fiind cuprinsă într-un album de un farmec și de o muzicalitate aparte de legendarul cantautor Nicu Alifantis.
