Filmul ”Copacul vrajbei noastre” (O: Undir Trénu) debutează cu o scenă care prezintă un conflict relativ simplu (şi totuşi unul care poate avea implicaţii majore, fiind la baza multor tragedii şi destrămări de familii): un bărbat (Atli) este surprins de soţie privind la laptop o înregistrare erotică. Numai că nu era orice fel de înregistrare, ci una cu el însuşi în compania altei femei.
Nevasta înşelată (Agnes) ia fetiţa în braţe şi îi spune scurt, simplu: ”Pleacă!”.
Apoi, mai multe persoane se antrenează într-un poligon de tir, după care ne sunt înfăţişate cadre pitoreşti din natură (alăturare deloc întâmplătoare, viaţa poate fi şi o vânătoare – figurativ, ca în The Hunt -, dar şi o comuniune paşnică cu mediul în care ne-am născut şi în care am evoluat).
Copacul care arunca prea multă umbră în grădina vecinilor este doar un simplu pretext pentru a arăta că orice poate deveni un măr al discordiei (cu consecinţe ce pot deveni dramatice) atât timp cât oamenii nu sunt dispuşi să facă nicio concesie unii altora. În fapt, privitul în curtea vecinului este, ca şi zicala cu ”să moară capra”, un sport naţional, indiferent despre ce ţară vorbim, chiar una civilizată.
Nu e, în prima sa parte, un film ieşit din comun ca realizare artistică, dar atrage prin problematica pe care o ridică – anume că dăm testul adevăratei noastre moralităţi cu fiecare ocazie pe care, de cele mai multe ori, tot noi ne-o creăm.
Cadrul cu corul şi arborele văzut prin lumina soarelui este sublim – păcat că nu sunt mai multe asemenea parabole pe parcursul filmului.
Într-un fel, filmul este o ilustrare în notă tragicomică (mai mult tragică decât comică) a anecdotei care spunea ceva de genul ”Dacă ai un om, e linişte. Unde sunt doi, vei avea ceartă. Iar unde sunt trei, o revoluţie”.
(O altă realizare cinematografică ce merită amintită, cam pe aceeaşi temă, este The Experiment, 2010, o producţie ce analizează, la rându-i, un univers tenebros creat de nimicnicia umană).
Pe măsură ce se apropie de final, partea care mi s-a părut un pic deficitară la capitolul punere în scenă artistică se estompează, lăsând per ansamblu impresia unei realizări cinematografice remarcabile. Nu e vorba doar de un crescendo, de altfel firesc, al dramatismului, ci mai ales despre o regie mai inspirată, cel puţin aşa cum s-a văzut din exterior.
Tragismul poveştii celor două familii se suprapune, în fapt, peste cel al existenţei omenirii – întreaga umanitate ar putea fi un loc al liniştii dacă nu ar exista atâta ură.
Faptul că odată cu tăierea copacului (un act de răzbunare ce făcea parte dintr-o lungă serie, o adevărată vendetta) apare şi prima victimă omenească ilustrează teza potrivit căreia dezumanizarea absolută, ce poate merge până la crimă, începe atunci când retezăm orice legătură cu sensul nostru iniţial, cu natura care ne-a dat viaţă.
Ultimul cadru este, poate, mai şocant chiar decât lupta dintre cei doi bărbaţi, fiindcă atestă, printr-un element-surpriză, că vărsarea de sânge a fost inutilă.
(Dintre actori, cel mai bine mi s-a părut că a interpretat Edda Bjorgvinsdottir (în film, mama lui Atli – Inga) –, urmată îndeaproape de… Sigurður Sigurjónsson, în rolul Baldvin, în film, soţul acesteia).
Filmul a fost nominalizat la Trofeul secţiunii Orizzonti (Veneţia, 2017) şi distins cu Trofeul Anonimul 2018, la Gala celei de-a 15-a ediții a Festivalului Internațional de Film Independent Anonimul şi poate fi vizionat pe portalul TIFF Unlimited (https://unlimited.tiff.ro/ ).
