7.6 C
București
sâmbătă, 24 octombrie

Cuiul dacic sau cuiul lui Pepelea

Pe data de 4 Septembrie 1997 soseam la Chişinău să-mi întâlnesc un prieten, Tudor Panţâru – fostul ambasador al Republicii Moldova la Naţiunile Unite – şi să mă reped până la Orheii Vechi, din raţiuni sentimentale familiale. Am întâlnit o mulţime de oameni minunaţi dar povestea unuia dintre ei mi s-a părut deosebit de interesantă. L-am cunoscut pe Andrei Vartic, de profesie fizician-spectroscopist, un pasionat al istoriei dacilor, care-mi spunea: “Este trist să stai de vorbă cu arheologi care sapă tot cu lopata veche de 20-40-100 de ani şi nimic altceva, menţinând cercetarea arheologică, în România, pe poziţii aproape paukeriste, negând ori refuzând să vadă rădăcinile extraordinare pe care românii le au în civilizaţia lumii.

A face azi cercetare arheologică fără laboratoare de teren, care să-i spună cercetătorului ce rocă sapă, ce compoziţie are cutare cărămidă sau ciob, fără acces la Internet, la cele mai solide baze de date, fără urmărire prin satelit a ceea ce se întâmplă în Carpaţi (ca de pildă misterioasele ‘arsuri’), fără o echipă solidă multidisciplinară incluzând sociologi, etnologi, istorici, medici, economişti, este în cercetarea arheologică modernă ‘un fel de a juca ţurca pe rampa de lansare a unei rachete, nevăzând altceva decât tuiul’”.

L-am întrebat cum de a ajuns să fie aşa de pasionat de daci, la care Andrei mi-a răspuns:

“Pe vremea când eram student în anul 1 la Fizică, în 1966, la Leningrad, unchiul meu, Grigore Constantinescu – absolvent al Sorbonei – mi-a făcut cadou cartea lui Daicoviciu Dacii – pe atunci o carte interzisă pe teritoriul Republicii Socialiste Sovietice Moldoveneşti. Am devenit aşa de îndrăgostit de acei daci, încât imediat după colapsarea imperiului sovietic, am fugit repede ‘Acasă’ în Munţii Orăştiei, ca să-i întâlnesc pe daci ori pe urmaşii lor.”

Ce a realizat Andrei Vartic, în expediţia sa, este formidabil.

Acesta descifrează topografia dacică, redescoperă metalurgia dacică – cea mai avansată din lumea antică – descrie materialele de construcţie dacice, în special betoanele dacice, vorbeşte despre cosmogonia dacică, moralitatea la daci şi ce este cel mai important îi redescoperă pe daci, scriind cărţi ca: Ospeţele Nemuririi, Enigmele civilizaţiei dacice, Fierul-Piatra, Dacii-Timpul, Magistralele tehnologice ale civilizaţiei dacice, publicându-şi cercetările chiar şi în conferinţe nato.

El, Andrei Vartic, ridica vălul nepăsării de pe trecutul nostru dacic. În timp ce se plimba, acum 7-8 ani, în jurul Movilelor Ciclopice de la Sona, descoperă în huma acestora o veritabilă gheară de sfinx; fiind un om corect, el cheamă Institutul de Arheologie din Cluj, care trimite pe cineva, ce soseşte peste noapte, o ridică şi … dispare.

„Ei, aşa or fi legile pe aici” şi-a spus Andrei, puţin necăjit că ei, arheologii; nu au discutat şi cu el.

Era vară, frumos, păpădii galbene peste tot când Andrei găsea calupuri de fier dacic de peste 40kg, şi din nou corect îi anunţă pe “tovarăşii” arheologi care vin, iau şi … pleacă.

Tot el găseşte în sanctuarul dacic de la Racoş cuie dacice pe care le predă reprezentanţilor arheologiei române. Din porţia acestora primeşte… un cui dacic pe care Andrei avea să-l cerceteze.

El trece cuiul peste graniţă, acasă, de cealaltă parte a Prutului, la ceilalţi români, urmaşi ai aceloraşi daci, dar despărţiţi de nişte politicieni care i-au convins pe istoricii moldoveni că ei ar fi de un alt neam şi că ar vorbi şi o altă limbă, diferită, moldoveneasca, care ar avea doar nişte foarte mici asemănări cu limba română, prea mici pentru a fi luate în consideraţie.

Studiind cuiul dacic vechi de peste 2000 de ani, Andrei realizează că acesta nu era nici mâncat, nici acoperit de rugină; o adevărată minune. Astfel începe istoria acelui cui dacic, adevărat Cui al lui Pepelea în contextul noilor preocupări pentru istoria stămoşilor noştri, dacii.

Andrei ia cuiul şi fuge cu el la Institutul de Metalurgie de la Bălţi unde, minune, X-Ray-ul arată că e vechi de peste 2000 de ani, având în componenţa lui nici mai mult nici mai puţin decât alfa-fier pur de 99,97%; nici urmă de impurităţi, adică de compuşi ai carbonului ce rămân de la prelucrare.

O “minune antică”, ce se poate obţine numai în condiţii speciale de laborator sau în Cosmos! Până la ora actuală sunt cunoscute în lume numai două exemple de astfel de fier antic: stâlpul de fier de la Delhi şi un disc din Mongolia, datat din secolul IX, cercetat şi în laboratoarele de la nasa, cât şi la Universitatea Harvard. Specialiştii spun că procesul modelării unui obiect din fier pur este mult mai complicat chiar decât obţinerea lui, dată fiind posibilitatea introducerii în el a unor impurităţi.

Discul din Mongolia putea fi modelat doar în Cosmos, susţin specialiştii de la NASA, iar cercetătorii de la Chişinău aveau aceeaşi părere despre “cuiul dacic”.

Andrei, pragmatic, mai neîncrezător, a fugit cu , cuiul la Leningrad, la Institutul Metalurgic, căci, fier pur o fi el, dar poate că suprafaţa lui să fi fost vopsită cu vreo vopsea “dacică” specială, ca să nu ruginească. La Leningrad cercetătorii au mai descoperit o minune, despre care voi relata mai târziu.

Vrând să verifice minunea, Andrei ia “Cuiul lui Pepelea” şi fuge la Moscova. Si de astă dată rezultatul a fost acelaşi: cuiul dacic era acoperit, nu cu vopsea, ci cu trei straturi moleculare, perpendiculare, care-l protejau impecabil, păstrându-i puritatea, aceste trei straturi fiind: 1. suprafaţa – Magnetită “Fe3O4”, 2. oxid de fier “FeO”, 3. alumo-silicaţi.

Prin cercetările efectuate de profesorul Kiosse şi Dr. Galina Volodin, utilizând metode de iradiere X-Ray aplicate la pelicule subţiri de semiconductori (aşa-numitele unghiuri mici) s-au putut observa peliculele protectoare despre care am vorbit mai sus. Profesor Daria Grabco a studiat la microscop microstructura deosebită a fierului dacic şi a mai observat că acest fier are două straturi de “domene”, unul central şi unul de suprafaţă. Domenele, şi aici este “ciudăţenia”, sunt orientate perpendicular unul pe altul asta însemnând că, mai întâi s-a solidificat (în câmpul magnetic al Pământului) stratul interior, apoi, peste el s-a aplicat în stare lichidă un alt strat, care s-a solidificat şi el, dar … în altă poziţie faţă de câmpul magnetic al Pământului!

Deci asta se întâmpla acum peste 2000 de ani, într-o ţară sălbatică, populată de ţărani daci, primitivi şi sălbatici, cuceriţi mai târziu de romani (numai 14% din teritoriul Daciei) care au sosit cu o “mică” armată de 150.000 de legionari şi cărora le-au trebuit mai mult de şase ani să cucerească doar … o mică porţiune din spaţiul dacic! Oare s-a întrebat cineva cum a putut rezista în faţa Romei, o simplă civilizaţie ţărănească?

De ce se temeau romanii de daci?

De ce Caesar şi Burebista au murit în acelaşi timp?

De ce, de la moartea lui Caesar (care dorise să pornească războiul împotriva dacilor) şi până la cucerirea a numai 14% din Dacia, de către Traian, au mai trebuit să treacă 150 de ani?

De ce în toţi aceşti 150 de ani romanii şi dacii nu s-au avântat în conflicte directe?

De ce nici o armată romană nu pleca la război fără să aibă cel puţin un doctor dac cu ea?

Ce or fi avut de împărţit dacii şi romanii ca aceştia din urmă, după cucerirea unei bucăţi aşa de neînsemnate din teritoriul Daciei, să declare cea mai lungă sărbătoare cunoscută până în zilele noastre, o sărbătoare de nici mai mult nici mai puţin de 123 de zile, în care poporul roman putea să mănânce şi să bea gratuit pe socoteala statului … 123 de zile?

Ce or fi sărbătorit de fapt romanii?

Astfel se demonstrează că ei, dacii, au lăsat documente mult mai rezistente în faţa măcinării timpului decât cele ale anticilor greci sau romani, dar în alt limbaj decât în cel scris-vorbit. Limbile sunt şi ele supuse distrugerii, alfabetele la fel.

Însă dacii ne-au lăsat mostre de “civilizaţie” extraordinară, ca:

– Betoane perfecte nedistruse de timp, apă şi intemperii de peste 2000 de ani,

– Metalurgie mai avansată decât cea din zilele noastre – cuie care nu ruginesc de 2000 de ani, calupuri de fier de 40 kg, când romanii nu puteau să topească în cuptoarele lor bucăţi mai mari de 25kg,

– Modele matematice ca cele de la Grădiştea Muncelului, şi desigur cele topografice, prin aşezarea “aşa-ziselor cetăţi” din Munţii Surganului, Cindrelului, Perşanilor (Racoş), într-o ordine perfect geometrică, de invidiat chiar şi azi.

Ce e trist e că nici guvernul, nici savanţii nu se interesează de aceste lucruri. Iar Andrei Vartic în loc să găsească nu înţelegere, ci dorinţa arzătoare din partea compatrioţilor români, a fost nevoit să se ducă în Rusia cu acel “Cui al lui Pepelea”, spre a-i cerceta misterele. De ce nu s-a oferit Institutul de Metalurgie din România să facă studii, dacă nu din sentiment patriotic, măcar din interes ştiinţific? Pe Andrei Vartic l-a chemat şi preşedintele de atunci, Ion Iliescu, pentru o întrevedere de 15 minute, care a durat o oră şi jumătate, urmată de promisiuni – dar guvernul s-a schimbat!

Istoria poporului nostru carpato-dunărean nu a fost scrisă încă, iar Sarmisegetusa este încă un mister acoperit de pământuri care poate că o şi protejează.

Vorbind de capitala dacilor, unii spun că numele ei vine de la numele de persoane Sarmis e (şi) Getuza, alţii mai iniţiaţi în tainele vedice îl citesc Sarmi-Seget Usa, adică “Eu mă grăbesc să curg” (în sanscrită). Din nefericire azi excavaţii neprofesionale cu buldozere, nepăsare, chiar reavoinţă iau locul a ceea ce ar fi trebuit să fie grija cu totul specială pentru acest tezaur istoric, grija concretizată în constituirea unei regzervaţii a cetăţilor dacice din Munţii Surya-nului.

Iată un alt nume ciudat şi plin de semnificaţii. Cu privire la acesta, acelaşi Andrei Vartic preciza că Surya era zeul soarelui la indienii arhaici, urmaşi ai arienilor carpato-danubieni.

Ce conecţie este între daci şi indienii arhaici? Ar trebui ca aceasta să ne dea de gândit. O altă legătură între aceste două civilizaţii este relevată de semnificaţia comună în cele două culturi, a cuvântului Pitar – cel ce aduce pita (în sanscrită), cunoscut şi sub numele de Dyaus Pitar (de aici vine salutul daco-român “bună ziua”, adică “Bun e Dyaus”). El a fost primul mare zeu al arienilor (indo-europeni cum se mai spune). De la numele lui se trage cel al lui Zeus la greci (Saturn la romani).

Referindu-ne, poate la cel mai vechi mit al genezei, se zice că atunci când Zeului Suprem i-a plăcut Pământul, a dat naştere prin respiraţia sa celor 7 zei ai lumii, avându-l conducător pe Marele Zeu Dak-Sha (întemeietorul divin al poporului dac); acesta, după ce s-a uitat peste tot pe pământ, a găsit un loc unde ape albastre ţâşneau din munţi împăduriţi, dealuri blânde îi înconjurau, acoperite de covoare verzi de iarbă, unde clima era blândă şi … în timpul nopţii a populat acest spaţiu sacru cu primii 10.000 de fii, fiii lui iubiţi, dacii, “poporul ales”.

- PUBLICITATE -

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

WWW