Mărturisesc că am detestat întotdeauna cărţile de tipul ”Cum să fii fericit”, ”Cum să reuşeşti în viaţă”, ”Cum să faci ca să-ţi învingi teama de eşec” etc. (Serii care pot culmina, pentru a da un exemplu recent, cu cartea inclusă în categoria ”Dezvoltare personală” ”Sex. Cum să faci să fie şi mai bine”, de Sari Locker. Ironic sau nu, pe site-ul unei librării online, robotul – probabil – ne anunţa că ”această carte este cumpărată des împreună cu… «Mintea liniştită şi senină», de Dalai Lama”. Cred şi eu, după asemenea performanţe, ai mintea liniştită. Măcar dacă volumul recomandat la pachet ar fi fost Kama Sutra).
Am să argumentez, pe scurt. În primul rând, dacă ar exista realmente asemenea reţete miraculoase, lumea ar fi alcătuită numai din învingători, din oameni fără probleme, fără complexe, din milionari în dolari ş.a.m.d. Ceea ce ştim cu toţii că nu se întâmplă. În al doilea, societatea contemporană este din start astfel dirijată încât să creeze probleme precum stress-ul, bullying-ul, burnout-ul etc. (spre a împrumuta şi eu termenii moderni), pentru a ţine omul captiv ca într-o colivie, şi apoi, surpriză!, i se oferă soluţiile sub forma unor cărţi de tipul acesta. În sfârşit, ştim bine că ”orice om îi este teamă”, astfel încât cred şi sper că ”orice om îi este la îndemână” (greşeala este intenţionată) să se descurce în viaţă pe baza educaţiei primite, a experienţei de viaţă, a culturii generale… şi nu alergând să citească o carte despre cum să facă totul, inclusiv sex, pentru – nu-i aşa? – a fi ”şi mai bine”.
Cu toate acestea, am alergat (acesta este termenul) la librărie pentru a achiziţiona recent apăruta carte ”Arta de a trăi fără ştiri”, a scriitorului şi omului de afaceri elveţian Rolf Dobelli. Cum se explică?
Pe de o parte, lucrez în presă, pe de alta, acasă, din motive personale, nu pot scăpa de anumite posturi de ştiri, şi aceasta de mai bine de un deceniu. Am constatat că atât presa scrisă, cât şi cea audiovizuală, deşi mai au şi reprezentanţi care le fac cinste, au ajuns o caricatură. Dacă este să luăm numai cazurile Elodiei Ghinescu sau al fetelor din Caracal, mai precis felul în care au fost transformate de presă în ”telenovele de succes”, uneori pigmentate cu informaţii contradictorii sau cu detalii şocante, primul caz ajungând chiar subiect de ironii în rândul populaţiei, ne dăm seama de acest lucru. La un moment dat, am simţit că nu mai vreau.
Nu mai vreau să aflu ce era în butoiul lui Dincă. Nu mai vreau să ştiu de ce toate nenorocirile din lume vin numai din Rusia, Coreea de Nord şi statele arabe (în viziunea presei autohtone, evident). Nu mai vreau să aflu care sunt dezastrele care îi pândesc pe români, unde va lovi urgia meteo, când va veni marele cutremur, cum roboţii îi vor înlocui pe oameni.
Pur şi simplu nu mai vreau, pentru că toate sunt direcţionate special într-un sens unic, acela al unei societăţi bolnave, al unui viitor în agonie, în care nu vom mai avea nicio şansă de a supravieţui şi va trebui să plecăm pe Marte, de exemplu (da, s-a vehiculat şi varianta aceasta).
Intoxicarea cu ştiri este la fel de nocivă ca şi cea cu gazele de eşapament care au invadat aerul Capitalei.
Şi atunci am vrut să ştiu ce are de spus acest om care combate cu tărie fenomenul ştirilor moderne.
Mărturisesc că volumul lui Dobelli mi-a înlăturat toate prejudecăţile pe care le aveam faţă de cărţile de acest gen. Nu spun că m-aş apuca să citesc prea multă astfel de literatură, dar lucrarea aceasta chiar o recomand.
