În cel mai recent număr (septembrie a.c.) al revistei de cultură universală ”Constelații diamantine”, Mihai Caba propune, sub titlul ”Mihail Kogălniceanu – însuflețitorul Unirii Principatelor”, ”un binemeritat și nepieritor prinos de recunoștință” adus ”celui dintâi istoric critic pe care l-a născut neamul românesc”, după cum spunea Nicolae Iorga. Personalitate plurivalentă (om politic de orientare liberală, avocat, istoric, scriitor, publicist și orator), Mihail Kogălniceanu a fost mai mult decât o prezență strălucită a vremurilor sale: și-a pus o amprentă asupra epocii, influențând istoria acestui neam.
Sub genericul ”Jocul minții”, Doina Drăguț oferă cititorilor un eseu despre condiția umană, existență, devenire, ființare în Univers. Omul este văzut ca un perpetuu călător, atât terestru, cât și în transcendent: ”Cel ce locuiește între două țărmuri, răsturnând cu umbra în goluri forme, se împiedică-n lumină și apoi sporind spre alte înțelesuri strânge-n brațe necuprinsul până-l face clipă”. Iar pentru acest ”pelerinaj” inițiatic are, ca permanentă călăuză, arta: ”Melodia ruptă vioarei se înalță în zborul cioplit – coloană-fără-de-sfârșit – urcând așezarea în val răsturnat între cer și cuvânt”.
Mai mult: ”În orice om există ceva nemuritor, în orice foc există o scânteie, în orice mare există un strop de apă”. (Reîntregirea Edenului poate fi făcută pornind de la acea scânteie sau acel ceva nemuritor prezent în fiecare).
Câteva dintre aforismele semnate de Nicolae Mareș: ”Din subconștientul (murdar sau curat) greu, dacă nu imposibil, e de evadat”. ”A te mira înseamnă a exista”. ”Urât vrei să nu fii? Nu urî”. ”Dinăuntru n-ai cum vedea cercul”.
George Petrovai semnează materialul ”François Villon – creatorul poeziei moderne franceze”, în care oferă cititorului date de interes despre viața și opera celebrului poet francez, arătând, totodată, cum acesta a fost nedreptățit (”parțial de soartă, în rest de contemporani”), condamnat la sărăcie și umilință, ceea ce se poate constitui într-o veritabilă paralelă cu soarta românilor, și chiar a semnatarului articolului, în condițiile în care de la regimul absurd al terorii de pe vremea lui Ceaușescu am ajuns la ”globalismul absurd, care face mai nou cunoscut tuturor pământenilor (…) că actuala demo(no)crație planetară și națională se cheamă a lua cu japca de la cei mulți și săraci pentru a da celor puțini și bogați”, ”respectiv că adevărul, dreptatea, libertatea, credința, educația și cultura (…) sunt total neglijabile în comparație cu hâdele pofte de putere și îmbogățire ale păpușarilor”. Tristă soartă, într-adevăr.
Revenind la Villon, sunt trecute în revistă baladele și poemele acestuia, cu uriașa bogăție a versului francez, în care Villon vizează timpul ”din a cărui frumusețe, măreție, glorie n-a mai rămas nimic, în afară de licărul amintirii” (N. Chirica).
În eseul ”De ce arta contemporană este mediocră?”, Marin Mihalache pornește de la două realități care intrigă (una dintre ele chiar șochează) pentru a dezvolta o teză nu mai puțin incitantă: etosul artei contemporane este denaturat, iar ”arta este reprogramată în spiritul materialist și mercantil al vremii”. Care sunt punctele de pornire? Un videoclip postat pe Youtube de un profesor de artă din SUA, cu titlul ”Why is Modern Art so Bad?” a înregistrat ca număr de vizionări un contor de șapte cifre. Dacă aceasta poate fi (și trebuie să fie) pusă și pe seama curiozității, indiferent dacă internauții agreează sau nu ideea din titlu, ce părere aveți despre faptul că profesorul respectiv spune că ar fi dat studenților săi ca temă să comenteze o lucrare presupusă a fi a celebrului pictor Jackson Pollock, a înregistrat analize și comentarii similare cu articolele de critică de artă modernă și post-modernă, doar că pictura în cauză era, de fapt, o… reproducere fotografică lărgită a petelor de culoare de pe șorțul folosit de profesor în atelierul de pictură!
Semnatarul articolului ajunge la părerea că ”arta de genul celeia create în trecut prin inspirație și cu multă transpirație trebuie astăzi căutată în multe cazuri cu lumânarea prin spațiul virtual ori obscur și ostentativ criptic al ermetismului conceptual”, și de asemenea că arta contemporană ”este nevoită să renunțe la vocația sa sacră, estetică sau umanistă și să devină obiect comercial decorativ de consum”. Ceea ce este un serios (sperăm că nu și tardiv) semnal de alarmă.
Ediția este ilustrată cu reproduceri după lucrări ale pictorului italian Giovanni Boldini, căruia Filip Tudora îi consacră, la final, un medalion sub titlul ”Picătură de pictură”.
Mai semnează: Mihai Caba, Nicolae Mareș, Marin I. Arcuș, Andrei Breabăn, Constantin Miu, Lucia Cosmina Vlad, Ioan Gâf-Deac, Vasile Moga, George Filip, Vavila Popovici, Mihai Merticaru, Ion Popescu-Brădiceni, Tudor Nedelcea, Puiu Răducan, Nicholas Dima, Corneliu Vasile, Ionel Popa, Mircea Tutunaru, Silviu Doinaș Popescu, Ioan Voicu, Olimpia Mureșan, Ion Haineș, Gelu Dragoș, Iulian Chivu, Nicolae Grigorie-Lăcrița, Silvana Andrada Tcacenco, Marian Nicolae.
