De ce este Taiwanul atât de important pentru China?

de E. S. HAN Chunlin

Ambasador Extraordinar și Plenipotențiar al Republicii Populare Chineze în România

De când am devenit Ambasador al Republicii Populare Chineze în România, am prezentat oamenilor din toate sferele de activitate în multiple împrejurări diferite informații istorice-cheie și faptele juridice legate de problema Taiwanului. Au fost câțiva prieteni români sinceri care m-au întrebat: “De ce este Taiwanul atât de important pentru China?”. Eu consider că este o problemă serioasă care vizează atât suveranitatea națională a Chinei, cât și cum tratăm în mod corect istoria și menținem ordinea și justiția în întreaga lume. În acest sens, doresc să împărtășesc cu voi toți câteva fapte istorice și părerile mele legate de subiect.

Istoria este cel mai bun profesor – ea ne spune că Taiwanul este o parte inalienabilă din China și că destinul Taiwanului a fost întotdeauna legat de cel al patriei-mamă. Cea mai veche atestare a Taiwanului în cărțile de istorie din China poate fi datată în anul 230 AD din timpul perioadei Celor Trei Regate în cartea lui Shen Ying intitulată „Însemnări geografice de pe mare”. Începând cu dinastiile Song și Yuan, generații succesive de guverne centrale au stabilit guvernanța locală și și-au exercitat jurisdicția administrativă asupra Insulelor Penghu și a Taiwanului. În 1624, coloniștii olandezi au invadat partea de sud a Taiwanului, iar în 1662, Zheng Chenggong a lansat o campanie militară spre est, recuperând Insula Taiwan, care timp de 38 de ani fusese ocupată de coloniști, devenind eroul național mult admirat de oamenii de pe ambele țărmuri care a apărat unitatea națiunii și integritatea sa teritorială. Printre operele tradiționale în stil Gezaixi cântate în ziua de azi în regiunea Taiwan, sunt foarte multe piese care pun în scenă revendicarea Taiwanului de către Zheng Chenggong.

În 1894, în cadrul Primului Război Sino-Japonez, Japonia a invadat China, iar anul următor a forțat guvernul învins al dinastiei Qing să cedeze insulele Taiwan și Penghu. În timpul ocupației japoneze care a durat peste 50 de ani, poporul din Taiwan s-a unit împotriva inamicului comun și a pornit răscoala de la Templul Xilai și alte revolte armate anti-japoneze. În 1943, în cadrul Declarației de la Cairo, publicată în comun de guvernul Chinei, al Statelor Unite și al Regatului Unit al Marii Britanii, este enunțat faptul că „obiectivul celor trei țări este de a înapoia Chinei teritoriile furate de Japonia, precum nord-estul Chinei, Taiwan și Insulele Penghu”. În 1945, prin Proclamația de la Potsdam, semnată de China, Statele Unite și Regatul Unit al Marii Britanii, la care li se adaugă ulterior Uniunea Sovietică, este reafirmat faptul că „termenii Declarației de la Cairo vor fi cu siguranță implementați”. În luna septembrie a aceluiași an, Japonia a semnat „Actul Capitulării Japoniei” promițând să „îndeplinească cu fidelitate toate obligațiile stabilite de Proclamația de la Potsdam”. Astfel, printr-o serie de documente cu putere juridică internațională, China și-a recuperat regiunea Taiwan atât de jure cât și de facto.

După înființarea Guvernului Central al Republicii Populare Chineze în 1949, acesta a înlocuit guvernul Republicii Chineze, devenind unicul guvern legal care reprezenta întreaga țară. Această preluare a puterii a fost efectuată în absența schimbării statutului de subiect al dreptului internațional al Chinei. Suveranitatea Chinei și granițele sale teritoriale nu s-au schimbat, iar Guvernul Republicii Populare Chineze se bucură și își exercită drepturile în mod firesc și deplin asupra suveranității Chinei, în care este inclusă și suveranitatea asupra Taiwanului. Din cauza continuării războiului intern și a interferenței forțelor străine, cele două țărmuri ale Strâmtorii au fost implicate într-o situație atipică de opoziție politică îndelungată. Însă, suveranitatea și teritoriul Chinei nu pot fi niciodată fragmentate și nici nu se va permite niciodată fragmentarea. Statutul Taiwanului ca parte din teritoriul chinez nu se va schimba niciodată și nici nu se va permite această schimbare.

Principiul „O singură China” este recunoscut la scară largă și este aplicat de către comunitatea internațională, fiind o componentă a ordinii internaționale de după al Doilea Război Mondial. În anul 1971, la cea de-a 26-a sesiune a Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite, a fost adoptată cu o majoritate covârșitoare Rezoluția nr. 2758, iar două propuneri legate de Taiwan au fost respinse cu un număr mare de voturi: propunerea privind ‘Reprezentarea a Două Chine’ și propunerea ‘O China, Un Taiwan și Autodeterminarea Taiwanului’. Aceasta înseamnă că ONU, pe baza recunoașterii faptului că Taiwanul face parte din China, a restituit guvernului Republicii Populare Chineze dreptul de reprezentare și locul său în cadrul Adunării pentru întreaga Chină, incluzând și Taiwanul în aceasta. Totodată, limita teritorială a Chinei, care se supune legii internaționale, nu a fost afectată sub nicio formă, iar statutul Taiwanului ca parte a Chinei nu s-a schimbat niciodată. După adoptarea Rezoluției, China a dat curs celui de-al treilea și celui mai mare val de stabilire a relațiilor diplomatice, timp în care peste 50 de țări au stabilit relații diplomatice cu aceasta. Până în prezent, 183 de țări, printre care se numără și SUA, au stabilit și dezvoltat relații diplomatice pe baza principiului „O singură China”.

Interpretarea malițioasă eronată a Rezoluției nr. 2758 a Adunării Generale ONU, care subminează principiul „O singură China” și susține „independența Taiwanului”, nu numai că distorsionează realitatea și încalcă legea internațională, ci și reprezintă o provocare deschisă la adresa ordinii și a regulilor internaționale. Așa-numita „participare semnificativă a Taiwanului în sistemul ONU” este o premisă falsă, un joc de cuvinte menit să ocolească principiul unei singure Chine și să confunde limitele legale. Organizația Națiunilor Unite este o organizație internațională interguvernamentală compusă din state suverane, iar Taiwanul, fiind o provincie a Chinei, nu are nicio bază, motiv sau drept de a participa la ONU și la organizațiile sale afiliate. Acest lucru este prevăzut în Carta ONU și reprezintă un principiu pe care toate statele membre trebuie să-l respecte și să-l îndeplinească.

Recent, anumiți politicieni occidentali au propus așa-numita proprie politică „O singură China”, și chiar anumiți legiuitori români s-au arătat dispuși să promoveze așa-zisele „schimburi” cu autoritățile din Taiwan. Ceea ce doresc să evidențiez este că, indiferent dacă vorbim de principiul sau de politica „O singură China”, toate acestea se rezumă la existența unei SINGURE Chine. Acest lucru trebuie să fie vizibil în politici specifice și acțiuni practice, adică nu trebuie să aibă legături sau schimburi oficiale cu autoritatea Taiwan sub nicio formă, iar principiul „O singură China” nu trebuie să fie interpretat individual din partea fiecărui stat prin propria politică „O singură China”. Este de la sine înțeles statutul oficial al legiuitorilor și funcționarilor aleși de electorat. Dacă folosesc puterea cu care au fost însărcinați pentru a acționa în vederea unei înțelegeri unilaterale a istoriei și interpretării subiective a politicilor, vor cădea în capcana oportunismului și nu vor reuși să îi ridice la nivelul interesului și așteptărilor poporului. Astfel, în final, vor prejudicia încrederea dintre cele două părți și vor destabiliza fundația politică de la baza relațiilor China-România.

O cauză nedreaptă va primi prea puțin sprijin, și răul nu suprimă binele. Mai mult de jumătate de secol ne-a demonstrat faptul că Rezoluția nr. 2758 a Adunării Generale a ONU nu poate fi contestată, iar principiul „O singură China” este de neclintit. Vehiculul istoric al reunificării naționale și al reîntineririi naționale continuă să avanseze, iar reunificarea completă a Chinei va fi cu siguranță atinsă!