Motto: La început a fost Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. (Ioan I; 1)
Mihai Batog-Bujeniţă
COMUNICAREA, FORMĂ FUNDAMENTALĂ DE MANIFESTARE A VIULUI
Fraza de început a Evangheliei după Ioan, mult discutată şi, foarte posibil, niciodată pe deplin descifrată, aflată prin urmare şi în viitor cu un potenţial uriaş de a mai fi dezbătută, are certe profunzimi nerelevate încă de studii, dar şi, fără nici o îndoială, valenţe semnificative în planul comunicării între creator şi creaţie. Iar aceste referiri sunt augmentate de numeroasele reluări şi atenţionări asupra puterii acestei comunicări permanente, între esenţa divină, necreată şi planul creaţiei, inclusiv şi întotdeauna preponderent, cel uman.
Exemple: Începând cu Vechiul Testament, Cartea Facerii: “a zis Dumnezeu: Să fie lumină!”: “Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit și cu duhul gurii Lui toată puterea lor” (Ps. 32, 6), “Trimis-a Cuvântul Său şi i-a vindecat pe ei” (Ps. 106, 20). La fel de importante sunt şi următoarele: Cuvântul lui Dumnezeu dă viaţă. El este Izvorul vieţii: “Întru El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor” (In. 1, 4). Cuvântul lui Dumnezeu este Lumina, prin El Dumnezeu-tatăl Se arată pe Sine şi îşi vesteşte dumnezeiasca Sa voie: “era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume” (In. l, 9). din “Predici si îndrumări duhovniceşti”, Sfântul Ioan Maximovici.
Am putea lesne observa insistenţa cu care Sfintele Scripturi ne reţin atenţia că întreaga construcţie universică este rezultatul comunicării directe şi neîntrerupte a divinităţii cu creaţia. Putem spune, în consecinţă, că întreruperea acestei comunicări ar scoate creaţia în afara logicii existenţei sale, ar lipsi-o de forţa coerenţei dată de îndeplinirea scopurilor propuse, iar în final, sfârşitul prin disoluţie al acestei construcţii extrem de complexe, mai ales în profunzimea sa, ar deveni, în mod irevocabil, singura opţiune.
Desigur aceste idei nu aparţin în exclusivitate fundamentelor dogmaticii creştine sau iudaice, fiind prezente în filozofiile şi teosofiile precreştine sau ale altor confesiuni. Le întâlnim, surprinzător de clar exprimate şi într-un sens foarte apropiat şi la filosofii perioadei de aur a Greciei antice, dar şi în spaţiul religios al Asiei, în Islam, absolut firesc, fiind o Religie a cărţii, însă şi în hinduism, brahmanism, sau chiar în şamanism, aşa cum ne spune chiar Mircea Eliade în cunoscuta sa Istorie a religiilor. Este cumva normal să ne gândim că filonul acestui concept îşi are rădăcinile în ştiinţele acum ocultate ale vechilor egipteni, sau caldeeni, cele care, atunci când se aflau în declin au fost cunoscute şi „democratizate” de gânditorii greci, cei ce vor introduce într-un fel foarte subtil, conceptul de „logos” (cuvânt) încă de la Heraclit (cca 535- 475 î.e.n.) şi, în fond, vor pune piatra de temelie a întregii culturi laice europene. Logosul fiind în accepţiunea lui Heraclit acea ordine absolut necesară universului, dar şi societăţii umane.
Se poate observa destul de uşor că, în timp, indiferent de spaţiul cultural, de confesiuni, de popoare sau, mai târziu, naţiuni, există o abordare unitară asupra acestei fenomenologii şi chiar o exemplară unitate ideatică referitoare la legătura comunicaţională indestructibilă între creator şi creaţie.
Iar dacă luăm în consideraţie, şi chiar nu putem să nu o facem, spusele Sfântului Spiridon precum că: „Unul este Dumnezeu Care a făcut cerul şi pământul, pe om şi toate cele văzute şi cele nevăzute, pe care le-a aşezat cu cuvântul şi cu duhul Său”, vom constata că întreaga creaţie este vie, precum însuşi creatorul şi, în consecinţă, comunică, aceasta fiind, în esenţă, raţiunea existenţei sale.
Nu este cazul şi nici locul unei dezbateri pe această temă ea fiind prezentă în nenumărate studii mult mai ample şi, fără îndoială, mult mai bine argumentate.
Cum însă, pentru abordarea de faţă, conceptul unui viu aflat mult dincolo de ceea ce înţelegem noi prin aceasta ar complica foarte mult înţelegerea, va fi luat în consideraţie numai viul aşa cum îl ştim şi îl acceptăm, în conformitate cu canoanele ştiinţei experimentale. Pe linie de consecinţă deci, va fi abordată numai comunicarea între formele de viaţă cunoscute, aşa cum sunt ele prezentate în context didactic.
Este desigur foarte bine să definim conceptul de comunicare, folosind resursele dicţionarelor de specialitate cu acceptul deliberat al lipsurilor inerente unei definiţii, cauzate în mod firesc de necesitatea conciziunii:
„Comunicarea este un ansamblu de acțiuni care au în comun transmiterea de informații sub forma de mesaje, știri, semne sau gesturi simbolice, texte scrise ș.a. între două persoane, numite interlocutori sau, mai formal, emițător și receptor. Termenul de « comunicare » este legat de existența noastră ca oameni, mai apoi ca societate, fiindcă ființele umane și comunicarea sunt interdependente. Fără comunicare și limbaj noi ca ființe ce interacționăm și relaționăm în cea mai mare parte, sau chiar în întregime prin actul comunicării, existența noastră pe pământ ar fi inutilă.” (Wikipedia)
Pentru un curs didactic sau pentru o încadrare în concept, această definiţie respectă normativele cerute şi conforme pentru o abordare de la catedră. Totuşi, fără pretenţia de a epuiza subiectul, de altfel, cred cu tărie, încă inepuizabil, ar fi cât se poate de normal să căutăm începuturile multiplelor forme de comunicare, aşa cum sunt ele astăzi abordate de cunoaşterea ştiinţifică.
Tipuri de comunicare
Pentru început vom încerca să înţelegem, pe cât posibil, noţiunea de comunicare în subliminal, aflată în strânsă legătură cu cele prezentate anterior.
Puţin cunoscută deşi, în ultimele decenii, intens studiată, această noţiune ridică multe întrebări, ba chiar, fără să ne ferim de conotaţiile cuvântului, unele enigme. Este forma de comunicare aptă să depăşească noţiuni limitative precum regnul sau specia şi se produce sfidând de multe ori ortodoxia cunoaşterii ştiinţifice, noţiunea de timp, aşa cum o înţelegem acum, ba mai mult, nu pare a fi deocamdată produsă ori controlată prin voinţa noastră. Se cunosc unele experienţe din anii ’80 în care unei plante i se rup frunzele, iar alteia, aflată în imediata apropiere, i se măsoară variaţiile electrice ale câmpului Kirlian. Măsurătorile sunt definite, mai mult poetic decât ştiinţific, asemănătoare unei furtuni „emoţionale” (termen evident respins de psihologia didactică!). Apoi planta aflată sub experiment este dusă într-o încăpere alăturată și bine izolată de planta martor. Reluarea acţiunilor provoacă aceleaşi efecte, ridicând întrebarea: cum de este posibil, cum reuşesc cele două plante să „comunice” totuşi? Continuarea observaţiilor sub alte forme (aruncarea unor mici crustacee în apă clocotită în prezenţa unei plante, sau apropierea unui om care gândeşte să taie planta) provoacă acelaşi tip de reacţii violente ale plantelor. Cum se produce acest ciudat schimb de informaţii este greu de explicat fără abordarea măcar teoretică a unei forme de comunicare într-un plan subtil, acel plan la care se referă vechile texte mai sus amintite. Un plan unitar de legătură comunicaţională în întreg viul, fără bariere de tip evolutiv. Cel mai probabil, acest nivel de comunicare se referă la evenimente esenţiale ale viului sub orice formă, respectiv existenţa în apropierea unei entităţi vii a alteia, sau trecerea în inexistenţă a unei a dintre ele sub o formă, sau alta, semnalată prioritar fiind forma violentă, ca ameninţare şi pentru partenerul de habitat.
Poate astfel ar fi de înţeles şi unele experienţe legate de aşa-numitele premoniţii sau atât de discutata telepatie în care mediul de propagare nu are nici o importanţă, iar factorul timp nu se încadrează în logica a ceea ce considerăm firesc. Să nu uităm însă că acest gen de manifestare în plan temporal nu este total în afara cunoaşterii ştiinţifice, demonstrat fiind că este caracteristic particulelor subatomice. În mod cert însă, informaţiile vehiculate în acest mod, sunt simple, de cele mai multe ori potenţate de trăiri emoţionale deosebit de intense, sau necesitând, în cadrul experienţelor telepatice, puternice concentrări, precum şi persoane cu un anumit antrenament. În consecinţă, acest nivel de comunicare este unul ce poate fi considerat coexistent cu primele forme de viaţă şi, în nici un caz, o nouă abilitate a omului capabilă de a se dezvolta spectaculos în viitor.
Această capacitate comunicaţională a folosit omului la începuturile existenţei sale când apartenenţa la grup şi informarea acestuia în timp util asupra unui pericol iminent era una dintre condiţiile supravieţuirii. De altfel, fenomenul poate fi observat destul de simplu, de exemplu, la stolurile de grauri sau la unele bancuri de peşti care execută, simultan, mişcări complexe menite să dea impresia unei singure fiinţe de dimensiuni uriaşe făcând astfel foarte dificil un atac al prădătorilor, lucru imposibil pentru individul din stol (banc). Cum şi cine decide însă mişcarea simultană, sensul sau amploarea ei, este mai greu de apreciat.
În context, trebuie amintită şi problematica comunicării în lumea organismelor unicelulare, lucru extrem de dificil de argumentat deşi, unele studii desfăşurate cu martori paramecium caudatum au demonstrat o legătură comunicaţională între indivizi, cel puţin atunci când unul dintre ei simţea un pericol mortal (otrăvirea apei). Oricum, această legătură nu a putut fi definită ca tehnică de comunicare, iar la alte niveluri: microbi, bacterii sau viruşi (un lucru care ar avea influenţe majore în determinarea cauzelor bolilor) chestiunea rămâne încă de domeniul studiilor viitoare.
Este cert însă că şi în cazul oamenilor, acest nivel fundamental de comunicare funcţionează, chiar dacă nu poate fi, cel puţin aşa ştim în prezent, controlat, sau controlabil. Deşi nu lipsesc unele referiri la capacităţi de acest gen atribuite, mai ales, unor oameni cu o îndelungată practică ascetică. Cum acest gen de informaţie rămâne totuşi, în continuare, foarte discutabil, nu este recomandabil a fi pus în circulaţie fără o serioasă investigare.
Comunicarea prin sunete simple
Efectuată pe întreaga plajă a vibraţiilor încadrabile sunetului (infrasunet, sunet, ultrasunet) această formă de comunicare este foarte răspândită în regnul animal, de la insecte până la mamifere, inclusiv la om. Sunetul numit, funcţie de emiţător: răget, muget, răcnet sau, în cazul omului, onomatopee, are semnificaţii diferite, de la spaimă, la dorinţă de împerechere, provocare la luptă, sau afirmarea prezenţei în teritoriu. Situaţiile sunt cunoscute, însă pentru om apare o caracteristică specială. Capacitatea onomatopeei de a traversa fără nici un impediment barierele de limbă, cultură, sau rasă. Este uşor de înţeles că, în situaţia în care un chinez, spre exemplu, se loveşte, sunetul scos de acesta nu va fi interpretat ca fiind altceva decât unul de durere, chiar dacă ascultătorul ar fi, să spunem, lapon. Iar această situaţie este, cel mai probabil, reminiscenţa acelui limbaj rudimentar al primilor oameni şi nu are nici o legătură cu limbajul unic din legenda biblică a turnului Babel.
Comunicarea prin sunete complexe
Ascultăm cu încântare, în serile de august, ceea ce numim cântecul greierilor deşi ei, în mod sigur, nu cântă pentru acest scop. Trilurile păsărilor, fluierăturile delfinilor, lătratul câinilor, mieunatul pisicilor sau chiar, în grădinile zoologice ori în filmele despre natură, chirăitul aproape insuportabil al liliecilor, certurile maimuţelor, ale grupurilor de lei, ori „dialogurile” înfocate ale suricatelor. Este doar ceea ce auzim, pentru că, în cazul cetaceelor sau al pachidermelor, o parte din „conversaţie” se poartă în registrul infrasonor iar aşa numitul cântec al balenelor uimeşte cu varietatea sa melodică deşi urechea noastră nu-l percepe, fiind necesară, pentru aducerea în audibil, intervenţia mijloacelor tehnice. Ca să nu mai vorbim de al doilea limbaj al liliecilor, acela din registrul ultrasunetelor. Este surprinzătoare totuşi gama largă de interpretare, chiar în cadrul restrâns al unei specii, ceea ce ne duce cu gândul la o transmisie complexă, vizând mai multe planuri ale existenţei fiinţelor implicate în acest gen de comunicare. Se apreciază că, în general, este vorba despre elementele vitale speciei: hrană, înmulţire, pericol, etc… Este cea mai simplă supoziţie însă apar şi elemente surprinzătoare. Cel puţin unele specii, delfinii, balenele ori maimuţele, par a „povesti” ce li s-a întâmplat, sau rememorează, în prezenţa apropiaţilor, unele experienţe personale. Cu riscul de a fi amarnic combătut de psihologii canonici, există observaţii care conduc ferm la această idee. Se poate aminti un experiment efectuat sub control, care a demonstrat că o maimuţă, femela alfa a unul clan, a văzut cum i se indică locul unde a fost ascuns un măr şi a aşteptat momentul prielnic pentru ca împreună cu un grup restrâns de „apropiate”, avertizate sonor, dar foarte discret, am putea spune chiar în taină, să-l dezgroape şi să-l consume împreună, fără incidente între ele. Desigur putem afirma simplist că este vorba de inevitabilul instinct, numai că nu putem exclude o logică a acţiunii, o memorare, un plan şi o comunicare foarte selectivă, subordonată unor scopuri bine definite precum afirmarea poziţiei şi evitarea unui conflict cu masculii. Ingenios şi parcă bine cunoscut!
Comunicarea prin codul culorilor
Tindem să credem că păsările sunt, prin excelenţă, cele mai abile în acest tip de comunicare. Asta pentru că se află cel mai frecvent în câmpul nostru vizual spre deosebire, de exemplu, de unele specii de sepii care, atunci când se află în apropiere, îşi schimbă culorile după un program extrem de complex, derutant chiar prin viteza cu care se derulează, dar şi prin combinarea aproape nesfârşită a felurite culori, mai ales pe partea aflată către partenerul de „dialog”. Nu este desigur ceva singular, codul culorilor fiind destul de bine studiat la multe dintre speciile de animale, de la peşti la mamifere mari (urangutanii). Legat de cele mai multe ori de ritualurile de împerechere, acest tip de comunicare relevă capacităţile subtile de manifestare a viului sub orice formă, necesitatea comunicărilor cu adevărat importante pentru viaţă. Codul funcţionează şi la om, mai evident sau mai discret, funcţie de individ. Emoţiile sunt expuse, mai ales pe obraz, partea aflată prioritar sub privirea interlocutorului, (înroşiri, palori, sau chiar schimbarea bruscă a acestora) funcţie de impactul emoţional al unui eveniment, cuvânt, stare, etc…
Interpretarea acestui tip de comunicare la om necesită multă experienţă şi, nu în ultimul rând, cunoaşterea subiectului, deoarece modul de manifestare are particularităţi şi individualizări uneori contradictorii.
Comunicarea prin feromoni
Feromonii (lb. greacă, φέρειν -a purta, a informa-) mai sunt denumiți „hormoni exteriori”. Ei sunt grupări chimice, molecule care chiar în diluții foarte mari, au rolul de a transmite semnalele, mesajele, diferitelor specii în mediul viețuitoarelor din mediul vegetal și animal. Aceste substanțe au un rol important în procesul de comunicare dintre specii, marcarea de teritorii, găsirea partenerilor în procesul de reproducere sau de găsire a hranei. Termenul de „feromon” a fost definit de Peter Karlson, Martin Lüscher și Adolf Butenandt (Wikipedia).
Destul de cuprinzătoare, această definiţie pune faţa celui care doreşte să cunoască mai mult despre feromoni, o întrebare: oare şi fiinţele acvatice emană feromoni? Pentru că în mediul terestru este bine cunoscut faptul că deşi insectele par a fi cele mai abile în folosirea acestui instrument de comunicare, nici alte fiinţe nu sunt mai prejos. Este însă de discutat în ce măsură un feromon, același, funcţionează şi la marcarea teritoriului, dar şi ca „magnet sexual”. Răspunsul ar fi că, în funcţie de situaţie, compoziţia chimică, sau poate doar diluţia substanţei, transmite, fără dubii, mesajul corespunzător, în caz contrar confuziile ar putea avea consecinţe dintre cele mai nefaste. Este interesant faptul că, de multe ori, plantele emană feromoni sexuali specifici insectelor polenizatoare (parfumul florilor) atrăgând foarte ferm atenţia acestora. Funcţionează deci, la fel cu alte forme de comunicare, în domeniul atât de delicat al speciilor diferite.
Aşadar şi acest mijloc de comunicare este ceva mai complex decât am fi tentaţi să credem, iar la oameni, deşi simţurile noastre decelează destul de vag feromonii, ei acţionează foarte ferm. Aşa se explică şi faptul că, în unele situaţii, atracţia sexuală, sau dimpotrivă, respingerea, are, în unele cazuri, conotaţii bizare, simplu exprimate prin foarte frecventa întrebare: oare ce-o fi găsit la ea (el)? Amintesc, în context, un obicei destul de bizar pentru majoritatea europenilor, acela, tradiţional în Sicilia, ca un îndrăgostit să ofere dragei sale o batistă ţinută o vreme în axilă. Departe de a fi ceva respingător, dar nici recomandat pe scară largă, obiceiul pune în valoare tehnica subtilă a feromonilor ca adjuvant atractiv.
Ce-i drept apariţia pe piaţă a parfumurilor cu feromoni nu se poate contabiliza încă la activităţi benefice ori invers.
Comunicarea prin atingere
Purtătoarea aparentă a unor mesaje simple, comunicarea prin atingere este în realitate un mod extrem de sofisticat de relaţionare mai ales în comunităţile mari de indivizi (roiuri, stoluri, bancuri, etc…) foarte uşor de observat în comunităţile de albine sau de furnici. Necesară şi prin faptul că în interiorul roiului se pot strecura inamici, cu abilităţi mimetice, greu de descoperit cu alte mijloace. Dar să ne gândim la om şi la modalităţile de comunicare ale acestuia prin atingere. Superficial privind problema nu ar fi multe de spus. Să privim însă, mai ales la populaţiile meridionale, modul în care folosesc atingerea pe timpul dialogurilor. Atingerea pieptului cu degetul este o atenţionare care conţine şi un grad de avertizare, atingerea pe spate este un gest de prietenie, pe mână un gest de afecţiune, pe braţ, o atenţionare, pe antebraţ o reţinere, pe propriul obraz, sau pe nas, un reproş, pe picior, un gest intim de preţuire, pe umăr, un gest de luare sub protecţie, strângerea mâinii ca semn de încredere şi prietenie, iar exemplele ar putea continua. Să nu uităm că o serie de atingeri împreună cu semnificaţiile lor au fost preluate de tradiţia confesională precum: miruirea, acolada, dansul nupţial şi altele. În această categorie intră bineînţeles şi sărutul cu multiplele sale variante şi conotaţii, dar şi mersul cuplurilor de mână sau la braţ, situaţii care par similare, dar, în fapt, sunt foarte diferite ca semnificaţie.
Comunicarea prin gesturi fără atingere
Mult mai subtil, acest tip de comunicare presupune, de multe ori, coduri însuşite de comunicanţi. Acelea comune, ar fi un deget ridicat, atenţie, un pumn ridicat, avertizare mânioasă, ambele braţe ridicate, îndemn la luptă sau nesupunere, etc… Interesante sunt şi acele gesturi despre care aminteam mai sus, dintre care cele mai cunoscute sunt: două degete desfăcute, victorie, gestul binecuvântării, cunoscutul OK, la fel de răspânditul „cornuto” al italienilor, salutul militar, semn al bunelor intenţii, salutul prietenesc, cu palma spre adresant, ori cel regal, cu dosul palmei spre popor. Una din formele cele mai interesante de comunicare prin gest, deşi s-ar putea spune că ar fi vorba de o atitudine, este poziţia bipedă a animalelor patrupede, sau ridicarea părţii din faţă a corpului pentru celelalte, gest (atitudine) ameninţător prin excelenţă. Un film realizat în Africa arată cum un elefant se opreşte din drumul său când în cale îi apare un mic şarpe având această atitudine şi părând a comunica intenţia sa fermă de a-şi apăra habitatul cu orice preţ. Măreţul pachiderm devine cumva şovăielnic, indecis, apoi ocoleşte cu grijă habitatul şarpelui, deşi ar fi putut foarte simplu să-l strivească. Numai că el nu gândea ca un om şi experienţa vieţii îl învăţase că este mai bine să ocoleşti luptele inutile decât să le provoci.
Referindu-ne acum, strict la om, putem spune că poziţia sa bipedă şi partea de sus a corpului permanent ridicată (la păsări nu este aşa decât în caz de conflict) reprezintă o ameninţare continuă în conformitate cu codul naturii. Ar fi deci firească întrebarea dacă poziţia omului a dus la un mental agresiv sau invers. Deşi există preocupări în scopul elucidării acestei dileme, rezultatele încă nu se dovedesc a fi pe măsura eforturilor, explicaţiile tinzând mai mult spre emoţional decât spre latura obiectiv-ştiinţifică.
MODALITĂŢI DE COMUNICARE SPECIFICE DOAR OMULUI
Comunicarea prin cuvânt
„Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie”. Facerea 1, 27
Ideea unei fiinţe făcută după chipul şi asemănarea Creatorului, include, obligatoriu, un sistem de comunicare asemănător. Prin urmare, ajungem la cuvânt, formă de comunicare, aşa cum am amintit, fundamentală, în esenţa ei logică, forţa de coerenţă şi condiţia sine qua non a împlinirii planului divin.
Foarte important este să amintim faptul că, pentru a comunica într-un limbaj articulat, omul este, am putea spune, special „construit”. Nu numai la nivelul aparatului fonator, complex şi neregăsit pe scara evoluţiei, ci şi la nivelul cortexului unde structurile neuronale specifice dau posibilitatea transformării ideilor în cuvinte, dar şi a descifrării cuvintelor auzite. Zona din creier responsabilă cu descifrarea vorbirii este extrem de bine dezvoltată la om, dar se regăseşte pe aceeaşi scară a evoluţiei, în forme mult mai rudimentare, la toate mamiferele. Alte fiinţe, insectele, peştii, sau celenteratele au aceste sisteme cu totul altfel construite. Însă o condiţie de bază a comunicării, prin sunete, inclusiv cuvânt, este ascultarea (audiţia). Cine nu aude nu poate comunica şi aceasta se referă şi la acei indivizi care au intact aparatul auditiv, dar nu sunt, din diferite motive, „atenţi” la ceea ce se transmite. Şi aici nu ar trebui să ignorăm o străveche zicală care spună că: drumul către înţelepciune are cinci trepte: să taci, să asculţi, să crezi, să-ți aminteşti şi să faci. Aparent simplu, numai că, acei care vor să calce pe urmele înţelepţilor fac multe exerciţii pentru a deveni capabili să tacă şi, mai ales, să asculte (înţeleagă!).
Studiile au arătat însă şi un fapt uimitor! Dacă un copil de trei ani ar cunoaşte matematică la nivelul la care vorbeşte în limba maternă ar fi, ca pregătire, la nivelul unui profesor universitar matematician. Nu putem valida acurateţea acestui studiu, el putând fi numai o apreciere generală, însă relevă importanţa limbajului în viaţa fiinţei ca fiind condiţia indispensabilă inserţiei sociale, la rândul ei definitorie pentru ca un copil să poată fi definit ca om. Ştim că, uneori, copiii au fost adoptaţi de colectivităţi animale: lupi, urşi, etc.. însă, spre deosebire de vestitul Mowgli, la revenirea în rândul societăţii umane ei nu au mai putut fi recuperaţi, nu au reuşit niciodată să vorbească în adevăratul sens al cuvântului şi au murit foarte repede, trişti şi însinguraţi, într-o lume pe care o percepeau ca fiind ostilă, fiindcă, de fapt, nu puteau comunica cu aceasta.
Lingvistul american Edward Sapir (1921) definește vorbirea ca o trăsătură caracteristică omului, care nu este produsă de instinct. Vorbirea este o metodă de a exprima și transmite mai departe gândurile, sentimentele (simțămintele) și dorințele prin intermediul unui sistem de simboluri descoperite/inventate de om.
Lingvistul elvețian Ferdinand de Saussure numește limba de comunicare o legătură între sunetele emise și, pe de altă parte, impresiile și imaginile pe care le declanșează aceste sunete în imaginația interlocutorului receptor.
Wikipedia, enciclopedia liberă.
Problemele care apar însă la comunicarea prin cuvânt sunt multe şi nu rareori insurmontabile. Oamenii vorbesc limbi diferite, iar dacă vorbesc aceeaşi limbă, foarte posibil aparţin unor categorii culturale cert incompatibile, au diferite forme de exprimare a cuvintelor, ca să nu mai vorbim de receptarea, sau descifrarea mesajului.
Dacă am imagina o schemă de comunicare prin cuvânt am putea observa următorul fenomen: individul gândeşte mesajul, apoi îl transformă în cuvinte; aici apar unele deformări care se datorează bagajului lingvistic, capacităţii de formulare şi multe altele. Apoi rosteşte mesajul, alte deformări, mesajul trece printr-un mediu, alte posibile deformări (vânt, zgomote ambientale, etc…). Urmează fazele recepţiei. Urechea, cu particularităţile specifice fiecărui om, introduce şi ea deformări (uneori până la anihilarea mesajului!). Ceea ce intră în ureche, traversează un complex sistem de receptare a vibraţiei (timpanul), de transmitere (osicular), apoi unul nervos, alte deformări şi, în sfârşit, mesajul ajunge la descifratorul central, care şi el la rândul său, introduce o serie de deformări cu determinaţii multiple care nu fac obiectul acestui studiu. Iar acum să trecem la răspunsul pe care receptorul, după atâtea deformări posibile, îl concepe pentru comunicatorul iniţial, să-l supunem tot atâtor deformări şi să facem efortul de a afla ce primeşte comunicatorul unu de la cel de al doilea. Foarte posibil un răspuns cel puţin neaşteptat! Presupunând că totuşi, comunicatorii au niveluri de cultură compatibile şi cunosc foarte bine limba în care comunică, ajutaţi fiind şi de celelalte forme de comunicare amintite anterior, se vor putea înţelege. Desigur problemele se complică mult atunci când ambii, sau doar unul, vorbesc o altă limbă decât cea maternă.
Ca să înţelegem mai bine fenomenul să ne amintim de fermecătorul joc al copilăriei numit: „telefonul fără fir”, în care primul copil şopteşte un cuvânt la urechea celui de lângă el, acela, următorului şi aşa mai departe. Ultimul din rând, spre hazul tuturor, rosteşte cu voce tare ce a înţeles. Se constată că şi acest joc, precum multe altele este instructiv, întrucât ne învaţă că într-o conversaţie trebuie să fim foarte atenţi şi la ceea ce emitem, dar şi la ce recepţionăm. Din păcate, învăţăturile jocului nu au, aşa cum constatăm, de multe ori cu tristeţe, o prea mare persistenţă.
În consecinţă, se poate afirma că doi oameni care comunică verbal şi au contact vizual realizează un grad scăzut de compatibilitate şi înţelegere. Şi totuşi, în practica vorbirii, constatăm că lucrurile stau mai degrabă invers. Acesta fiind şi adevărul, iar el rezultă din faptul că în procesul comunicării şi al contactului vizual apropiat funcţionează toate categoriile de comunicare mai sus amintite. Între cei doi comunicatori se desfăşoară o adevărată furtună de informaţii transmise subtil pe toate căile: subliminal, gestual, atitudinal, tonal, feromonal, etc… Astfel, comunicarea prin cuvânt îşi depăşeşte cu uşurinţă limitele şi procesul informaţional are pierderi minime. Cu alte cuvinte, oamenii se înţeleg!
COMUNICAREA INTERUMANĂ PRIN SEMNE ŞI ÎNSEMNE
Tipul de comunicare mai sus enunţat este atât de răspândit în societatea umană încât avem tendinţa de a-l ignora sau de a-l considera orice altceva decât modalitate de comunicare. Observăm totuşi, încă din zorii istoriei tendinţa de a spune, prin modul în care ne îmbrăcăm sau ne împodobim, multe despre noi înşine, despre statutul social, despre dorinţe, sau trebuinţe. Să privim, spre exemplu, modul în care este înfăţişat, în toate reprezentările clasice, eroul antic Herakles. Are o bâtă, semn al luptătorului primitiv, este înfăşurat în blana leului din Nemira (victorios împotriva unui animal puternic) şi, de regulă, sub picior are trupul hidrei din Lerna, simbol al triumfului asupra lumii de jos. Bineînţeles această simbolistică se regăseşte şi în iconografia creştină, astfel vom recunoaşte oricând o reprezentare a Sfântului Gheorghe, mai ales prin faptul că el este călare, semn al demnităţilor sale de pe timpul vieţii, iar lancea sa străpunge sau ameninţă balaurul (o altă versiune a aceleiaşi hidre!) după cum cel care a făcut lucrarea doreşte să arate că răul este mereu prezent, viu şi activ sau dacă lupta împotriva lui a cunoscut o victorie. Desigur efemeră, pentru că niciodată în reprezentările canonice balaurul nu este mort!
Dar ce legătură ar putea avea aceste produse, în ultimă instanţă artistice, cu viaţa noastră de zi cu zi, una pe care ne-o imaginăm dezinhibată, eliberată de prejudecăţi stupide, în care exprimarea dorinţelor, sau a frustrărilor, este o chestiune care aparţine strict de propria voinţă. Ca să nu mai vorbim despre afişarea poziţiilor sociale care nu sunt supuse, aparent, nici unui soi de ocultare.
Aşa credem, însă modalităţile de comunicare ale tuturor acestor simboluri, semne şi însemne sunt supuse şi altor criterii. Dacă ar fi să ne referim numai la semnificaţiile prezenţei unui drapel pe o clădire şi vom vedea că avem multe de aflat despre acestea. Câţi oameni înţeleg simbolistica unui drapel desfăşurat, aflat în bernă, sau înfăşurat? Iar acestea sunt forme de comunicare totuşi! Dar să ne uităm la ceea ce credem că înţelegem din felul în care oamenii se îmbracă. Ce înseamnă prezenţa culorii roşii, chiar dacă numai la o cravată aparent asortată? De ce la întâlnirile la nivel înalt cei prezenţi sunt îmbrăcaţi în negru, sau în culori închise? De ce regele este, la ceremonii, în ţinută militară, ori care este semnificaţia coroanelor şi de ce acestea, în reprezentările heraldice, sunt diferite (de conte, duce, rege, împărat). Ce reprezintă inelul de nuntă, dar cel care este aparent o podoabă? Oare un om care se îmbracă în stil conformist vrea să ne comunice ceva despre personalitatea lui? Sau o face involuntar, însă este foarte exact în ceea ce sugerează? Dar acela care vine îmbrăcat în blugi la o ceremonie funerară? Este doar ignorant, sau rebel? Dar de ce, acum mai mult decât în trecutul nu prea îndepărtat, sunt tot mai mulţi cei care poartă insigne? Vor oare să ne spună că aparţin unei grupări, ori poate o confrerie? Dar care este mesajul înglobat acordării unor medalii, ordine, distincţii, a diplomelor, sau a unor colane omagiale? Ne întrebăm oare de ce, în timp, atât de disputata lungime a rochiilor, variază ciclic, sau dacă dorinţa de exhibiţionism manifestată, mai ales de femei, are legătură cu stabilitatea socială şi financiară a epocii? Şi câte alte întrebări ar trebui să ne punem în legătură cu modul în care dorim să ne prezentăm în societate, deşi credem că aceste lucruri sunt doar capricii ale noastre, ale modei, ori ale unor diriguitori din culise numiţi, generic, designeri. Sunt însă şi unele capcane ale acestui mod de comunicare! Nu vom afla, cel mai probabil niciodată, dacă un general îmbrăcat într-o superbă uniformă de ceremonie, cu pieptul plin de decoraţii şi înalte ordine, este un erou al naţiunii sau doar un răsfăţat al unei efemere puteri discreţionare pentru bune servicii de slugărnicie. Oricum, dacă am privi mai atent în jurul nostru şi, mai ales, dacă am încerca să înţelegem lumea în care trăim, modalităţile de comunicare prin semne şi însemne ne-ar spune foarte multe, informaţiile fiind şi interesante, dar şi utile.
COMUNICAREA INTERUMANĂ PRIN MIJLOACE TEHNICE
Acest capitol este necesar a fi împărţit în două subcapitole:
– comunicarea prin mijloace tehnice care asigură contactul vizual şi,
– comunicarea prin mijloace tehnice fără contact vizual.
Primul subcapitol cuprinde modalităţile de comunicare prin mijloace tehnice cu ecran precum televizorul, monitorul, aparatul telefonic sau multe altele care sunt în folosinţă acum şi încă şi mai multe, despre care deocamdată nu putem decât să ne închipuim. Cam aşa cum făceam în urmă cu nu mai mult de cincizeci de ani referitor la actualele. Prin urmare, avem un comunicator pe care îl vedem şi îl auzim, dar de la care nu putem recepta o serie de informaţii precum cele feromonale sau subliminale însă ne ajută încă expresia, uneori foarte controlată, a feţei sau gestica, la rândul ei foarte limitată. Totuşi, de regulă, aceste scăderi sunt compensate de o dicţie mult mai bună decât una firească, de o exprimare nuanţată şi cu pauze care dau vigoare textului acolo unde este necesar. Crainicii sunt aleşi şi antrenaţi acestui scop, iar valorizarea lor se face foarte profesionist funcţie de audienţă. Atunci când lucrurile nu se întâmplă aşa ne miră cumva apariţia pe ecrane a unor indivizi care deşi vorbesc o limbă cunoscută nu înţelegi nimic din ceea ce spun.
În cea de-a doua situaţie lucrurile sunt ceva mai complicate fiindcă nu avem nici o imagine, ci numai vocea celui care transmite mesajul. Cu toate deformările despre care am vorbit. Ne punem, firesc, întrebarea dacă în această situaţie mai înţelegem corect informaţia transmisă, cu atât mai mult cu cât, nu de puţine ori ea reprezintă impulsul necesar iniţierii unor acţiuni (de exemplu ordinele în armată).
Desigur sunt elemente care au rolul de a reduce cât mai mult posibil erorile sau greşelile de interpretare. Cei care transmit, dar şi cei care primesc, au antrenament, ştiu cum să comunice, prin fraze scurte şi clare conţinutul mesajului, de cele mai multe ori au o îndelungată activitate în comun şi îşi cunosc (recunosc) vocile, notează ceea ce primesc şi cer lămuriri atunci când ceva este neclar. Da, numai că aceste fapte se petrec atunci când situaţia este una de rutină. Însă de multe ori, legăturile vitale am putea spune între un comunicator şi un receptor, ambii oameni, sunt supuse unui stres major, acela al unui pericol iminent vizând de cele mai multe ori supravieţuirea. Vorbim desigur de legăturile telefonice între piloţi şi controlori (la militari, conducătorii) de zbor, la legăturile între nave şi responsabilii de la ţărm, între nave subordonate unei misiuni şi nava amiral, iar exemplele ar putea continua. În aceste cazuri starea de emoţie cuprinde cam în aceeaşi măsură şi pe cel care transmite dar şi pe cel care recepţionează. Ambii având pentru această situaţie algoritmuri foarte exacte de execuţie, numai că, realitatea este de foarte puţine ori congruentă cu preve-derile regulamentelor, instrucţiunilor sau experienţelor anterioare. Aşadar avem de-a face cu puternice surse de perturbare a mesajului, dar este şi imperios necesar să acţionăm coordonat şi controlat pentru a nu lăsa lucrurile să se desfăşoare spre accident sau catastrofă. Nici nu introducem în calculul perturbărilor uriaşa responsabilitate rezultată din răspunderea imensă faţă de vieţile încredinţate: pasageri, echipaj, etc… Sigur, avem şi date care permit afirmaţia că pregătirea echipajelor sau a controlorilor este cea care a salvat, în multe cazuri, situaţia de criză apărută. Cu toate acestea, analizele ulterioare, „la rece” arată că şi în aceste cazuri au apărut distorsiuni şi chiar greşeli pe timpul acţiunii. De cele mai multe ori din cauza perturbărilor de comunicaţie, datorate stresului sau prin intervenţia în comunicare a unor factori suplimentari cu mare potenţial perturbator. Şi aici nu este vorba de clasicul copil sau nelipsita soţie îngrijorată din filmele de gen, ci de prezenţa unor superiori sau a unor simpli curioşi care nu vor să scape ocazia de a povesti că au fost de faţă. Desigur, cei mai periculoşi în aceste momente sunt şefii care nu au nici o pregătire în domeniu însă se simt datori să intervină pentru a evita eventuale reproşuri că nu au acţionat la momentul oportun. Seamănă această situaţie, până la identitate, cu aceea care, pe timpul unor sinistre, apar şi politicienii pentru a-şi completa imaginea de binefăcător al poporului când, în fapt, nu fac decât să complice sau chiar să încurce lucrurile, cel puţin prin distragerea atenţiei.
CONCLUZII
1 Caracteristica fundamentală a viului, aşa cum îl cunoaştem şi recunoaştem noi, este comunicarea. În prezent, ne este greu să presupunem că două pietre aflate în apropiere îşi comunică reciproc acest fapt, dar există indicii ferme, ştiinţific argumentate, că două fiinţe, indiferent de regnul, specia sau rasa de care aparţin, aflate în aceeaşi situaţie, îşi comunică prezenţa şi, nu de puţine ori, starea de pericol, ori intenţiile viitoare.
2 Omul, în procesul comunicaţional, foloseşte concomitent metode şi mijloace diverse de la cele ancestrale, până la cele specifice doar speciei, respectiv comunicarea prin cuvânt.
3 Despre comunicarea prin cuvânt, scrierile de tip iniţiatic afirmă că este forma prin care omul se dovedeşte a fi, în construcţia cosmogonică, legătura de bază a creaţiei cu Creatorul, dar şi unul din scopurile prioritare ale Marii Opere.
4 Cuvântul însă, neînsoţit de celelalte forme de comunicare dobândite pe parcursul evoluţiei vieţii pe pământ are serioase dificultăţi în a fi puntea de bază pentru comunicare între doi indivizi aparţinând speciei umane. Diferenţele de limbaj, de cultură, de capacitate a aparatului fono-comunicator de a forma şi reda ideile, sunt tot atâtea piedici în calea comunicării. Studierea şi înţelegerea profundă a textului biblic referitor la Turnul Babel despre puterea pe care o conferă o capacitate ridicată de comunicare prin cuvânt, ar putea duce la concluzii foarte importante pentru procesul de înţelegere a mesajelor schimbate de oameni prin cuvânt.
5 Omul foloseşte, s-ar putea afirma, în exces faţă de alte specii, formele de comunicare simbolică, prin semne şi însemne convenţionale. Multe dintre acestea nefiind rezultate ale proceselor naturale, ci creaţii ale inteligenţei umane, purtătoare de coduri prestabilite şi însuşite prin instruire (învăţare). Neabordat în acest context datorită complexităţii subiectului, scrisul, cu toate formele sale de reprezentare, este una din aceste forme. Desigur, acea formă care a dus factorul cultură la dimensiunea necesară şi suficientă pentru a fi reprezentativ când vorbim despre specia umană.
6 Omul foloseşte însă şi mijloace tehnice pentru a comunica, uneori la distanţe numite pe bună dreptate cosmice. Aceste mijloace de care depinde întotdeauna securitatea echipajelor, dar şi a pasagerilor care participă la activitate, fiind eliptice de contextul comunicaţional complex şi inter-conectat al sistemului tradiţional (faţă în faţă) are marele dezavantaj că poate duce la deformarea mesajelor până la a le face neinteligibile. Consecinţele sunt uşor de înţeles! Din această cauză acest tip de comunicare este absolut necesar să fie pus în practică de oameni antrenaţi acestui scop, cu capacităţi fizice şi psihice verificate şi, mai ales, cu o puternică determinare de a lua hotărâri în condiţiile unui stres puternic sau a unei implicări emoţionale de excepţie. Acest tip de comunicare, absolut specific, are implicări deosebite, inclusiv în plan juridic şi trebuie abordat cu cea mai mare seriozitate.
7 O altă formă de comunicare cu rezonanţe adânci în ceea ce numim cultură şi implicit societate este cea promovată prin mass-media. Impactul educaţional al acestei forme de comunicare, cu referire numai la secvenţa audio-video, este enorm şi nu trebuie uitat că unele anomii sociale, sau revolte, au pornit impulsionate de o piesă de teatru (Polonia anilor ’70), de transmisiuni radio, ori de activitatea unor studiouri de televiziune. Nici unele revoluţii din anii ’89-2011 nu pot fi scoase din contextul manipulărilor efectuate prin mass-media. Desigur acum, luăm în modul cel mai serios în considerare impactul noilor forme de comunicare prin reţelele de socializare foarte prezente în viaţa individului de vârste, culturi şi preferinţe foarte diverse. Numai că, acest subiect se impune de la sine, prin complexitate şi profunzime, dar şi noutate, ca prioritar unui studiu special dedicat.
8 Comunicarea este expresia cea mai elocventă a viului, dar şi a culturii şi instrucţiunii omului. Din această cauză, putem considera o mare pierdere pentru procesul instructiv-educativ scoaterea din programele şcolare de orice nivel, în aproximativ toate formele de învăţământ, a cursurilor de dicţie, elocvenţă sau retorică, de altfel foarte bine reprezentate numai în şcolile de mare prestigiu.
