Dimitrie Cantemir (1673-1723), considerat un “prinţ al culturii”, a avut importante preocupări în domeniul artei sunetelor şi armoniilor muzicale. Acestea s-au cristalizat timp de două decenii, atunci când el se afla la Constantinopole/actualul Istanbul în postura de “ostatic”, un fel de garanţie a fidelităţii, impusă de către Sultan – tatălui său care era Domnitor al Moldovei. Dimitrie Cantemir devenise acolo atât un compozitor prolific, cât şi un talentat interpret – practic un virtuoz – al unor instrumente tradiţionale ca tamburul şi neyul.
Cineva spunea despre opera muzicală a lui Dimitrie Cantemir că “este ca un muzeu în care vedem interioarele turceşti, pline de catifele şi ciucuri, vedem dansatoarele, simţim mirosul de baclavale şi sarailii; prin muzica sa, simţurile se trezesc şi construiesc imagini din vremuri demult apuse şi din lumi necunoscute pe deplin.”.
În anul 1703 Dimitrie Cantemir scria lucrarea intitulată Cartea ştiinţei muzicii pe care o dedicase Sultanului Ahmed al III-lea; muzicologii de pretutindeni au apreciat această creaţie din perspectiva fondului valoros de informaţii şi consideraţii referitoare la teoria şi stilurile muzicii instrumentale otomane a veacului al XVII-lea. Cartea compusă în limba turcă sugera inter alia un sistem original de notaţie muzicală, bazat pe alfabetul arab, cu cifre pentru redarea măsurilor; lucrarea respectivă l-a impus pe autorul de etnie moldoveană în istoria muzicală a Turciei sub numele de Kantemiroglu.
Dimitrie Cantemir a cules şi a publicat câteva sute de melodii laice otomane, denumite pesrevuri care erau un gen de fragmente muzicale asemănătoare uverturilor, precum şi cântece tradiţionale din ţinuturile natale.
Este interesant de semnalat faptul că Dimitrie Cantemir lansase, în cartea sa despre ştiinţa muzicii (capitolul I consacrat sunetelor muzicale), următorul apel explicit: “Îndemnăm pe cei care vor veni după noi să ducă la desăvârşire cele rămase de la noi.”.
În planul criticii muzicale, se cuvin a fi reţinute opiniile muzicologului contemporan Bogdan Simion cu privire la această importantă carte medievală: “Este o lucrare despre care specialiştii susţin că ar fi una politică, nu una pur culturală. În secolul al XVII-lea, Cantemir este pus nici mai mult, nici mai puţin decât să demonstreze că exista o muzică turcească. În preajma anului 1700, în Imperiul Otoman era această dezbatere culturală foarte aprinsă în care o bună parte din gânditorii turci socoteau că nu există cultură turcă, ci, de fapt, este o cultură decăzută. În preajma lui 1700, a apărut această carte, în Istanbulul ăla deosebit de cosmopolit unde nu erau doar gânditorii şi filosofii musulmani. Erau probabil cei mai înţelepţi şi cei mai citiţi greci ortodocşi cu care Cantemir a avut nişte legături extraordinare acolo, pentru că el, totuşi, n-a renunţat la religia lui niciodată. Acolo, aşadar, unii spuneau că nu exista cultură turcă şi considerau cultura otomană ca fiind o sumă a mai multor culturi străvechi între care cea mai importantă este cultura nobilă şi înaltă a persanilor. Şi bineînţeles că Sultanul Ahmed îşi dorea ca acest tânăr sclipitor (Dimitrie Cantemir – n.n.) să demonstreze că nu este aşa.”.
Bogdan Simion continuă astfel consideraţiile sale: “Are un cuvânt înainte în care încearcă să facă un traseu istoric în diacronie al genurilor muzicale, după care începe partea interesantă a tratatului şi partiturile în sine. Iar la final – poate mai interesant pentru noi – propune nişte compoziţii originale, scrise de el, abordând, de pildă, muzicile sefarde din Africa de Nord şi chiar nişte suite pe care el le numeşte <suite moldoveneşti>. Sigur că astăzi, când le ascultăm, nouă ne sună a Istanbul de la un capăt la celălalt. Pot să bag mâna în foc că niciun român nu va spune vreodată că au ceva folcloric acele cântări, dar dacă umblăm prin Moldova de Sus, mergem pe la Botoşani, mergem în Bugeacul tătărăsc, mergem prin centrul Republicii Moldova de astăzi şi ascultăm nişte triluri de cobză, înţelegem cum, de fapt, muzicile orientale au influenţat, bineînţeles, într-o primă fază, mahalaua şi periferia şi ulterior chiar muzicile săteşti, odată cu eliberarea romilor din sclavie.”.
În opera Peregrinii din Mecca, Christoph Willibald Gluck a preluat o melodie din culegerea lui Dimitrie Cantemir, iar Wolfgang Amadeus Mozart a compus o versiune a Ariei Dervişilor pentru opera sa Răpirea din Serai (informaţie furnizată deistoricul român Ştefan Lemny de la “Biblioteca Naţională a Franţei”).
Peste veacuri, în anul 2009, opera lui Cantemir era readusă în actualitate de către renumitul muzician Jordi Savall care lansa, la propria casă de discuri din Paris “Alia Vox” albumul intitulat Istanbul. Dimitrie Cantemir. 1673-1723. Le Livre de la Science de la Musique.
Ambasadorului Franţei la Istanbul, contele de Saint-Priest îi aparţinea următoarea afirmaţie: “Majoritatea muzicienilor aflaţi în slujba Marelui Sultan, inclusiv Dimitrie Cantemir care reprezenta elita muzicală a Imperiului Otoman, sunt de origine greacă, evreiască sau armeană, aşadar non-musulmani.”. Se ştie că activităţile muzicale cu caracter profan nu erau permise autohtonilor la Curtea Imperială, indiferent de talentul lor incontestabil. Trebuie, însă, menţionat faptul că, peste câţiva ani, aşa-numita “Epocă a Lalelei Negre” (1718-1730) avea să cunoască o amplă înflorire a artelor în marele oraş de pe malurile Bosforului; muzicienii de la Curte descopereau, în grădinile imperiale, talentul barzilor populari, folclorul otoman influenţând tot mai intens creaţiile culte.
Dimitrie Cantemir însuşi anticipase această tendinţă artistică, scriind, în cartea lui, concepută în limba latină, Creşterea şi descreşterea Imperiului Otoman/Incrementa atque decrementa aulae othomanicae (1704-1706): “…Europenilor li s-ar putea părea ciudat că mă refer aici la dragostea faţă de muzică a unui popor pe care creştinii îl privesc drept barbar… M-aş încumeta să spun chiar că muzica turcilor este mai perfectă decât cea a Europei în privinţa metrului şi a proporţiei dintre muzică şi cuvinte, dar în acelaşi timp este şi atât de greu de înţeles, încât n-ar fi deloc uşor să găseşti mai mult de o mână de oameni care să stăpânească principiile şi subtilităţile acestei arte.”.
Cititorilor interesaţi de tema abordată în articolul de faţă le sugerez să consulte două cărţi biografice: Dimitrie Cantemir în istoria culturii muzicale de Victor Ghilasşi Dimitrie Cantemir. Teoretician şi compozitor de muzică turcă de Eugenia Popescu-Judetz. De asemenea, le propun procurarea CD-ului numit:“Proiectul Isvor” (Dimitrie Cantemir – Cartea ştiinţei muzicii şi Muzică tradiţională românească). Acest proiect face o paralelă între anumite compoziţii ce aparţin lui Dimitrie Cantemir/câteva pesrevuri şi unele creaţii tradiţionale româneşti/Geamparale, Dobrogeana, Hora, Cântec de leagăn, interpretate la diverse instrumente ale vremii sale: baglama; bouzuki; darbuka; bendir; cobzăîmpreună cu instrumente moderne: oboi; tamburină; vioară; flaut. Lăudabilul experiment aparţine unui grup de studenţi şi profesori de la “Universitatea Naţională de Muzică” din Bucureşti. În ceea ce mă priveşte, am fost plăcut impresionat de audierea unor creaţii ale lui Dimitrie Cantemir care parcă atunci părăsise Istoria şi apăruse în Contemporaneitatea noastră.
