Satul rotund
Șarlota sau Charlottenburg, după denumirea sa germană, este un sat din Comuna Bogda (germ. Neuhof), Județul Timiș, fondat în 1771, în timpul celui de-al doilea val de colonizare al șvabilor (1763-1772).
În anul 1718 (Pacea de la Passarovitz), după 164 de ani de dominație turcească, Banatul a trecut sub administrație imperială austriacă şi a fost colonizat cu populaţie de etnie germană, respectiv cu şvabi. Charlottenburg a fost întemeiat cu 32 de familii imigrate din Tirolul italian, din Lorena și Baden-Württemberg.
Ca o curiozitate, e singurul sat rotund din Banat şi din toată România, localitatea fiind declarată monument istoric. Construcția în plan circular (chorographic), cu diametrul interior de 210 m, s-a pornit de la o fântână (aflată acum în curtea şcolii), înconjurată roata de duzi. În jurul acestui punct central s-au amplasat gospodăriile, cu curţi, grajduri și șure, în patru sectoare simetrice, cu căi de acces către cele patru puncte cardinale. Casele sunt toate la fel de înalte, amplasate la egală distanţă una de cealaltă. Satul are “un stil simetric desăvârșit” dupa cum atestă şi documentele vremii, şi înfăţisarea păstrată până astăzi. În secolul XIX în spaţiul central au fost ridicate biserica, şcoala şi poşta.
Balint Ilie, fost viceprimar şi consilier la Primărie, e născut în satul vecin, într-una din singurele două familii de români. Toţi ceilalţi vecini erau nemţi. A făcut şcoala primară în limba germană la el în sat, s-a jucat cu copiii şvabi. Apoi a mers la şcoală la Lipova. În 1965 a venit în Șarlota unde a lucrat 17 ani la ocolul silvic. Şi aici şvabii erau majoritari, existau doar vreo 5 familii de români. Cunoscând limba germană, s-au putut întelege, s-au împrietenit. Îşi aminteste cum mergeau impreună la Kirchweih – Ruga bisericii – pe 25 oct., la petreceri de Revelion, în biserica romano-catolică, ctitorită în anul 1876 de baroneasa Anastasia Sina. Din timpul comunismului, însă, şvabii au început să plece în Austria, în Germania. Se mai întorc o dată pe an la mormintele părinţilor. Erau foarte gospodari, lucrau pământul. Acum li se simte lipsa, pământul rămâne parloagă. Se mai cultivă ceva porumb, lucernă pentru animale. Doar un vecin are 30 ha şi un tractor cu care lucrează. Dar greu. Acum în Charlottenburg a mai ramas un singur neamţ. Face 81 de ani, are fraţi în Germania, dar nu vrea să plece. Şi dl Balint are nepoţi şi strănepoţi în Austria care îl cheamă la ei. Dar nici el nu vrea să îşi părăsească satul şi casa, chiar dacă nu mai e cum a fost.
Acum nici şcoală germană nu mai există în împrejurimi, doar la Lipova. În schimb, în Şarlota e singura şcoală românească din zonă, unde vin copii din şase sate – cam 20. E şi gradiniţă, educatoare, învăţătoare. Doar lume nu mai e. Din toate satele dacă se adună o populaţie de 500 de persoane – mai mult bătrâni.
Fără mari speranţe de viitor. Pentru că satul acesta rotund, ascuns printre dealurile Lipovei, nu beneficiază de publicitatea pe care ar merita-o; şi, deşi e monument istoric, nu e suficient cunoscut ca obiectiv turistic.
Domeniul de vânătoare
Din anul 1780, când împăratul Iosif al II-lea a oferit nobilimii spre vânzare satele care aparţineau Camerei, Charlottenburg a avut mai mulţi proprietari. În anul 1838, pământurile au fost cumpărate de Georg Simon Baron Sina de Hodosch et Kizdia. Au fost moştenite de fiica acestuia, Anastasia Baroneasa Sina, casatorită cu contele vienez Siegfried von Wimpffen, cel care a gospodărit pământurile zonei şi care, în 1890, a construit casa de vânătoare care adăposteşte astăzi Muzeul Cinegetic. Tot contele von Wimpffen, pasionat vânător, a înfiinţat şi Parcul de la Charlottenburg, când, între 1902-1904, a construit un gard perimetral de 18 km care proteja 1195 ha de pădure şi terenuri. A îngrădit astfel o zonă pentru vânătoare, pe atunci forma principală de recreere a nobilimii europene, limitând totodată daunele produse agriculturii de animalele sălbatice. A populat pădurea cu cerb comun adus din Boemia şi cerb lopătar din Serbia. Conacul contelui şi sediul administraţiei parcului se aflau în localitatea Blumental (astăzi Maşloc). După 1918, cu acordul contelui, domeniul devine Rezervaţie de Vânătoare a Casei Regale a României sub comanda Marelui Maestru Alexandru Mocsoni şi ajunge la performanţe silvice şi cinegetice notabile. Organizarea administrativă se schimbă de mai multe ori iar, în 1954, parcul este inclus în lista gospodăriilor vânătoreşti speciale de interes republican GVS, pentru specia cerb lopătar. Şarlota a devenit rezervorul genetic din care, în ultimii 70 de ani, s-au populat toate celelalte fonduri de vânătoare din ţară (Argeş, Olt s.a.). De asemenea fazaneria a produs pentru export şi populare. În decursul timpului, mulţi dintre lucrătorii ocolului silvic au fost nemţi, foarte buni profesionişti, localnici în această zonă care pe vremuri era majoritar germană. În prezent, complexul de vânătoare are 100 ha de teren. Mai recent, Dir. Silvică Timiș a cumpărat 30 de mufloni (oi sălbatice) din Ungaria, pentru diversificare, dar Șarlota rămâne „parc de importanţă cinegetică deosebită pentru cultura cerbului lopătar”.
Activitatea de vânătoare se continuă. Atraşi de vechea tradiţie, de calitatea serviciilor şi a vânătului, aici vin vanători pasionaţi, români dar în special străini. Taxa de împuşcare variază în funcţie de punctajul unui exemplar. Pentru un muflon taxa e între 750 și 3.000 de Euro, pentru un urs, de la 5.000 la 20.000 de Euro în cazuri excepţionale. Se organizează de asemenea tururi pentru turişti, cu maşina sau cu trăsura cu cai, în scopul fotografierii şi filmării animalelor.
Muzeul cinegetic
Muzeul cinegetic de la Şarlota face legătura dintre vânătoare, silvicultură, viaţa rurală şi istoria satului şi a Banatului. Locul e depozitar al unor poveşti frumoase iar trofeele recoltate în zonă exemplifică bogăţia cinegetică din vestul ţării.
În percepţia majorităţii, activitatea de vânătoare se restrânge la una dintre ultimele ei faze, şi anume recoltarea vânătului. Vânătoarea însă cuprinde o complexitate de operaţiuni: asigurarea pazei, administrarea furajelor, a sării, a apei în deficit, combaterea dăunătorilor, selecţia artificială care menţine sănătatea populaţiei de vânăt. Unul dintre scopurile Muzeului este de a educa vizitatorii în acest sens.
În cele 3 sali muzeale sunt expuse trofee de cerb lopătar, majoritatea medaliabile, trofee de cerb comun cu greutate de peste 10-12 kg, unele vânate chiar de N. Ceausescu, trofee de mistreţ şi de răpitoare mari, urşi, lupi, şacali. Majoritatea provin din Jud. Timiş, doar urşii sunt din zona Braşovului, dinainte de 1989.
Specialiştii propun ridicarea interdicţiei la vânătoarea de urs, pe motiv că acesta nu e o specie pe cale de dispariţie, nici măcar periclitată. Efectele încălzirii globale – iernile mai blande, solul mai cald – şi hrana mai bogată fac ca somnul de iarnă al ursului să nu mai fie atat de profund. Numărul de pui a crescut. Ursoaicele încep să aibă nu doar 1-2, ci 3 sau chiar 4 pui.
Pentru fiecare fond cinegetic se stabileşte un efectiv optim, astfel încat să se păstreze un echilibru între capacitatatea de hrănire a zonei şi activităţile economice şi sociale. Pentru România, acest efectiv s-ar situa la 6.000 de exemplare. Ori, în ţară se vorbeşte azi de peste 12.000 de exemplare, adică aproape dublu. În oraşele de munte, în staţiunile montane sunt frecvent întâlniţi, circulă dupa hrană, produc pagube, uneori atacă. Exportul nu este o soluţie, pentru că nimeni nu îşi doreste urşi pe poteci de munte sau pe lângă staţiunile de ski.
Muzeul cinegetic de la Şarlota se constituie într-un centru ecologic, în special pentru educarea tinerilor, pentru a se forma o relaţie corectă cu natura, cu mediul înconjurător. S-au stabilit legături cu unităţi şcolare şi, prin intermediul diferitelor proiecte sau în cadrul Săptămânii Altfel, anual peste 1500 de copii trec pragul muzeului.
