Foarte cunoscuta și apreciata poetă Doina Uricariu a avut amabilitatea să ofere un amplu interviu pentru Curierul Național.
M.G:- Am rămas surprins să citesc, recent, că în momentul de față poezia înregistrează cele mai scăzute vânzări în librăriile din România. Dincolo de faptul că astăzi se vând genuri cel puțin discutabile ca valoare perenă (ex. fantasy, chick-lit, horror, motivațională), nu mi se pare că poezia ar fi un gen mai perimat sau în care resursele să fie epuizate într-o mai mare măsură decât proza.
D.U:Statisticile pot fi adevărate, dar contează cum le interpretăm. Pe vremea când foloseam telefoanele cu fir, cel mai mare număr de exemplare îl aveau cărțile de telefoane. Dar Cartea de telefon nu a bătut niciodată cartea de poezie. Acum nici nu mai există, totul a fost înghițit de internet, de agendele de pe smartphone. În schimb, în toate librăriile mari în care am intrat în București am găsit volume de poezie. La Cărturești Verona și în splendida librărie de pe Lipscani, la Librăria Academiei. Intrând în librăriile care mai există, am tras o învățătură de minte. Doamne ferește să-ți tipărești cărțile de poezie la editurile vanity press, care nu au nici o difuzare. Sunt false edituri. Trăiesc din banii sponsorilor și autorilor, trași în piept, ocupându-se cu mijlocirea unor comenzi către tipografii. Transmit tipografiilor fișierele pregătite de autori, inclusiv fișierele de copertă și publică numai exemplarele stabilite ca drepturi de autor. Aceste cărți nu vor fi difuzate în librării, nu vor fi prezentate pe site de nici un difuzor, nici măcar de editura care le-a dat un ISBN. Nu vor putea fi achiziționate de biblioteci și cititorii care doresc să le cumpere. Sau vor fi menționate și după șase luni de la apariție fără copertă, indicând la preț zero lei sau preț indisponibil, cum mi s-a întâmplat mie cu editura de la Iași care și-a bătut joc de difuzarea cărților mele. Nici azi nu pot să-mi prezinte avizul de însoțire al celor trei volume pe care orice tipografie îl transmite editorilor, împreună cu factura și numărul exemplarelor real tipărite. Am primit mesaje de la zeci și zeci de cititori, critici literari, scriitori și redactori ai revistelor literare din România, uluiți că nu pot găsi nicăieri cărțile mele și nici nu au cum să le comande. Azi mare parte din tirajele cărților tipărite se vând on line. Un editor profesionist va folosi intens acest mijloc de difuzare, mai ales când publică un poet cunoscut, multipremiat, tradus în peste 40 de limbi. Numai un pseudo-editor se va comporta cu scriitorii pe care-i publică asemeni unui obstetrician criminal ce ar abandona un copil nou născut într-o lume a nimănui, redusă la nicăieri și niciunde.
Cărțile de poezie nu vor atinge niciodată tirajele genului de cărți pe care le-ați menționat. Nici în România, unde se spune că românul s-a născut poet. Nu s-a născut poet, deși avem o poezie populară și doine, ale căror versuri îți taie respirația cu expresivitatea lor. Eu cred că românul trebuie să fie înainte de a fi poet, un iubitor de carte, un cititor, un om cultivat și gospodar. Și neapărat să devină un cititor avid. La New York, văd în metrouri și în trenurile cu diverse destinații oameni de toate vârstele, mai ales mulți tineri care citesc. E drept că distanțele parcurse de metrouri în București sunt mult mai scurte, dar nu prea văd cititori de genul acesta în România, în mijloacele de transport, nici pasionați de kindle, care citesc pe tabletă.
Când cifrele de vânzare nu sunt mari la anume produse, poezia în cazul de față, nu înseamnă că e vorba de un gen perimat, ci cu mult mai puțin accesibil celor ce vor de la viață doar păcănele și amuzament. Faptul că se cumpără cu mult mai puține mașini de lux, de formula 1 sau yachturi, comparativ cu numărul de mașini obișnuite, accesibile, biciclete, trotinete nu înseamnă că obișnuitul va putea înlocui valorile greu accesibile. Din păcate lumea a renunțat la o mulțime de valori definitorii pentru condiția umană, la poezia vieții, la împlinirile spirituale abandonate în goana după consumism.
M.G. Cum vă gândiți la marii poeți ai lumii și la tirajele pe care le-au avut cărțile lor?
D.U.: Se poate scrie un tratat pe acest subiect. O să mă opresc la două exemple, la doi mari poeți ai lumii, americanul Walt Whitman și francezul Saint John Perse. Pe Walt Whitman l-am ales ca să povestesc cum a scris și publicat volumul lui de poezie Leaves of Grass/Fire de iarbă. La 31 de ani a simțit o nevoie irezistibilă de a scrie, de a comunica lumii trăirile, credințele sale și energia lumii așa cum o primea. A început să compună lungi poeme cu o altă structură decât aceea în care s-a scris poezie înaintea lui. În fiecare zi ducea paginile pe care abia le scrisese la un mic atelier de tipărit, ținut de frații Rome, aflat la colțul străzilor Cranberry și Fulton, în Brooklyn. Tipărirea lor dura ore în șir, dar întorcându-se acasă, Whitman începea să scrie din nou, se culca târziu și, când se scula a doua zi, lua din nou drumul spre atelierul de tipărit cu paginile acoperite de scrisul lui ca o cascadă de cuvinte. Volumul a apărut prima oară în anul 1855, în puține exemplare. Walt Whitman, care l-a editat în aceste precare condiții, avea să-și petreacă restul vieții scriind și rescriind Fire de iarbă. Cunoscutul critic, poet și editor american Malcom Cowley a scris că nu există o altă carte în istoria literaturii americane care să fi fost în întregul ei un proiect aparținând complet unui singur individ, poetul ce a scris-o și tipărit-o. Acest volum de poezie s-a tipărit și se tipărește în continuare, tirajele lui însumează milioane de exemplare și până și cei ce nu cunosc literatura americană au auzit de patriarhul ei, Walt Whitman, recunoscut de poezia modernă a lumii ca un primum movens universal. Acest singur exemplu ne poate lăsa perplecși în fața poeziei și puterii poetului de a zămisli perenitatea simțirii. Lumea care l-a inspirat pe Whitman nu mai există, nici Brooklynul de acum aproape două secole, în care a trăit. Dar cuvintele poemelor din Fire de iarbă supraviețuiesc și învie prin fiecare cititor. Sângele poetului curge prin sângele fiecărui cititor, circulă asemeni unei transfuzii universale. Tirajele măsoară doar cifrele de vânzări, nu exprimă valorile neapărat.
M.G.. Care a fost momentul pe care îl considerați de referință în cariera dvs.artistică?
D. U. Decizia de a citi și de a afla mult mai mult decât ceea ce ni se preda la școală, scotocirea după cărțile din biblioteca părinților, enciclopedii, dicționare, drumurile mele la Biblioteca „Christian Tell” din Piața Amzei, biblioteca mea din anii școlii generale, curiozitatea de a sta de vorbă cu oamenii mari, încă dinainte de școala primară, de a afla cât mai multe din experiențele lor, de a privi sute de cărți poștale interbelice reprezentând orașe nu doar din Europa, ci și din America Latină. Dramaturgii Antichității, Homer, Rilke, albumele de artă publicate la editura Skira, fondată de Albert Skira, în 1928, monografiile dedicate unor mari scriitori, pictori, muzicieni. Cunoașterea naturii, experiențele trăite alături de oamenii de la țară, de acele generații de țărani, de dinaintea colectivizării forțate, care mi-au spus numele păsărilor, mi-au povestit o mulțime despre culturile lor, care mi-au arătat o plantă care se cheamă rodul pământului. Privind-o, am învățat de la ei să citesc pe fuselajul cărnoasei plante, am învățat să văd, în șiragurile paralele și orizontale ce-i împodobeau tulpina, soarta recoltelor de peste an. Arum maculatum e numele în latină, e o plantă erbacee veninoasă, cu frunze mari, late, în a cărei dezvoltare lumea din popor citea o prognoză despre recolta anului. În fiecare an rodul pământului arăta diferit. Marea revelație a fost și a rămas pentru mine aceea că omului îi este dat să citească în Natură și în Cultură. Că numai această dublă lectură întregește ființa umană.Poezia e pentru mine rodul pământului. Citesc în ea toate roadele sufletului și gândului.
Foto: Alex Dobo
M.G. L-ați amintit pe marele poet Saint-John Perse. V-a impresionat numai opera lui sau și viața lui?
D. U. N-am întâlnit nici un mare poet a cărui viață să nu rezoneze în opera lui. L-am ales pe Saint John Perse (1887-1975), anume ca să evoc discursul lui de acceptare pe care l-a susținut, pe 10 decembrie 1960, când a primit Premiul Nobel pentru literatură „for the soaring flight and evocative imagery of his poetry.” Acest discurs ar trebui inclus în manualele școlare. E un omagiu profund argumentat adus poeziei, “de care societățile supuse servituților materiale se îndepărtează, cum ar face-o și cu savanții și oamenii de știință, dacă nu ar fi interesate de aplicațiile practice ale unor descoperiri”. Fiecare frază din acest discurs ar sădi iubirea de poezie.
(N.red. – Puteți vizualiza discursul lui Saint-John Perse, în original, aici:
https://docs.google.com/document/d/1oZUmbR66fIMV_Tr2eTOQ3MZjjy4MmWp8xhy1qJNxCrI/edit
M.G.: Vorbeam de tirajele cărților de poezie. Ce tiraj a avut volumul Poesii de Mihail Eminescu, publicat la Bucureşti, la Editura Librăriei Socecu & Comp., în 1884?
D. U.: Un tiraj care demonstrează conștiința valorii poetului, editat de cel mai mare critic al vremii, Titu Maiorescu. Volumul a fost publicat de o editură prestigioasă, poate cea mai importantă a vremii. Era o ediție amplă de poezie, avea 307 pagini, format in 8 (17×12 cm). Coperta anterioară şi cotorul erau ornamentate şi aurite, avea frontispicii, viniete, iniţiale ornate, un portret miniatural în faţa filei de titlu. Pe fila de titlu verso era menționat: “Stabilimentul grafic Socecu & Teclu. Comanda tipografică: 19.537”, informații pe care editorii contemporani le omit ca să nu se mai știe numărul exemplarelor real tipărite, tipografia și alte date ce privesc drepturile de autor. Aceasta e ediția princeps a poeziilor lui Eminescu, având o prefaţă semnată de Titu Maiorescu, fără titlu, numită apoi de Perpessicius „Istorica prefaţă” şi datată Bucureşti, decembrie 1883. Ediţia e cunoscută sub numele „ediţia Maiorescu”, deoarece criticul a selectat poeziile. Volumul a fost pus în vânzare în ziua de 22 decembrie 1883, într-un tiraj de 1000 exemplare, unele pe hârtie de lux. Tirajul de 1000 de exemplare, la acel timp, mi se pare semnificativ pentru un volum important de poezie. Deși numărul populației a crescut, tirajul pare să se mențină același în majoritatea țărilor europene și în America. Firește, urmează continuările de tiraj și noile ediții. Voi face o comparație. Anabase a fost publicat în Nouvelle revue francaise în 1924. Am găsit pe internet un exemplar care se vindea cu 259.94 dolari SUA iar transportul costa 32.92 dolari SUA, din Franța până în America. Era un exemplar din cele 550 tipărite și numerotate de Nrf, la Paris, în 1924. Volumul format 21×28,5cm, e broșat. Cele 550 exemplare numérotate au fost tipărite în acest singur tiraj al ediției originale “sur vergé baroque à barbes avec 15 Whatman et 62 vergé.’’ La vremea când a apărut acest volum al lui Saint-John Perse, poetul era un cunoscut diplomat strălucit de carieră (1914-1940), participant, din partea Franței, la decizii internaționale de mare impact în istoria diplomației. După ce a primit premiul Nobel, Saint-John Perse a trăit în America până în 1967. Viața lui a avut pentru mine întotdeauna un aer exotic care mi-a aprins imaginația,: Viziunile lui lui erau vaste, îmbrățișau nesfârșitul, necuprinderile.Faptul că poetul s-a născut a Pointe-à-Pitre, în Guadeloupe, faptul că familia lui a avut două plantații, una de cafea și alta de zahăr, fiind coloniști francezi iar străbunicul, bunicul și tatăl au fost juriști consult, revendicându-și totodată origini în vechea nobilime stabilită în secolul XVII în Guadelupa multiplica experiențele viitorului poet care a cunoscut de copil flora și fauna din Indiile de Vest și era pasionat de ornitologie. Bunicul poetului, Prosper Louis Léger, s-a stabilit în Guadeloupe în 1815.
Am trăit chiar de la începutul adolescenței mele o ciudată fantezie legată de biografia marelui poet și de felul cum mi-aș fi dorit să trăiesc, experiențele ce mă atrăgeau, interesul pentru scriitorii și artiști cu care Saint-John Perse a avut relații apropiate, Paul Claudel, Odilon Redon, Valery Larbaud, André Gide, dar și poezia și istoria și legendele Antichității, Pindar, Hesiod, Homer…M-a impresionat la poetul francez omniprezența memoriei atât de puternice, o dominantă și în viața mea, ca un sigiliu marcat continuu peste prezent, încă de când eram un copil. Rădăcinile autobiografice ale poeziei m-au impresionat din totdeauna. Am scris și scriu despre paradisul creat de tatăl meu pe terenul de două hectare pe care l-a cultivat la Băneasa, cam așa cum poetul Saint John Perse a reînviat plantațiile și universul copilăriei, începând cu volumul lui de debut Eloges căruia Marcel Proust i-a arătat între primii prețuirea.Saint John Perse m-a impresionat prin independența lui, faptul că a rămas în afara curentelor și modelor urmate de alți poeți. Faptul că socotea poetul asemeni unui om de știință, că prețuia intuiția și revelația, esențiale în cunoașterea poetică și aceea științifică, aprofundând universul exterior și acela lăuntric. Îmi doream să călătoresc enorm ca și el, să fiu prietenă ca și Saint John Perse cu marii compozitori, să ascult la nesfârșit muzică, nu numai pe marii clasici și romantici. Împrumutam de la câțiva prieteni evrei și armeni, pianiști în formare, care nu plecaseră încă din țară înregistrări cu Igor Stravinsky, Nadia Boulanger, celebrii Les Six, grupul acela de compozitori francezi de la începutul veacului X care au întors spatele romantismului german, fie că era reprezentat de Richard Strauss sau de Richard Wagner. Și care nu se omorau nici după Claude Debussy. I-am descoperit pe rând, cam în această ordine: Francis Poulenc, Arthur Honegger, Darius Milhaud, ultimii trei fiind Georges Auric, Louis Durey și Germaine Tailleferre, pe care i-am ascultat mult mai puțin, în America, după audițiile dinainte de studenție. Erau influențați de Eric Satie și de poezia lui Jean Cocteau, de aceea i-am reascultat când lucram la cărțile și ediția lui Emil Botta. Cel mai mult i-am ascultat înainte de studenție, iar mai târziu, în America. Criticul Henri Collet i-a botezat Les Six in într-un articol al lui intitulat The Russian Five, the French Six, and M. Erik Satie, publicat în “Comoedia”, în ianuarie 1920), în care compară grupul francez, incluzând și un elvețian, cu Cei cinci compozitori ruși de la sfârșitul secolului al IX-lea: Nikolay Rimsky-Korsakov, Modest Mussorgsky, Aleksandr Borodin, Mily Balakirev și César Cui, rușii fiind naționaliști, în vreme ce grupul celor șase e vizibil mai formalist, mai experimental. Ca de obicei, etichetele pot fi trase de păr. Cei cărora le sunt aplicate le infirmă sau le ignoră. Cei cinci au avut concerte împreună și chiar au colaborat când au compus piesa-balet cu versurile și coregrafia lui Jean Cocteau, Les Mariés de la tour Eiffel. Premiera a avut loc în 1921.
M.G.: Volumele de poezie care au apărut în decembrie 2022, ediția critică Vindecările I și II și antologia Un fruct de hârtie, cuprinzând 111 poeme, selectate din cele zece volume de poezie pe care le-ați publicat în imba română sunt foarte frumoase, dar total nedifuzate. Nedifuzarea lor v-a adus un imens deserviciu. Aparatul critic ce însoțește cărțile dumneavoastră ar fi trebuit să le impună ca ediții de referință. Itinerarul biobibliografic marchează în 50 de pagini o operă importantă a unui poet, eseist, istoric literar și de artă, îngrijitor de ediții academice, o carieră profesională remarcabilă, încununată de toate premiile importante, de cele mai prestigioase decorații și ordine acordate creatorilor și oamenilor de cultură. De curând ați fost nominalizată din nou la Premiul Mihai Eminescu Opera omnia, un premiu pe care îl meritați cu prisosință. Premiile vă dau aripi?
D. U.: Probabil. Am fost o premiantă toată viața, dar mai ales o visătoare. Visele aparent imposibile m-au dus mai departe și nevoia mea de a cunoaște și înțelege. În România care avea granițele închise pentru mine și de unde mi s-a interzis să călătoresc la studii, la burse, congrese sau ca orice turist, visam la experiențele lui Saint John Perse trăite în Spania, Germania, Anglia, lucrând în serviciul diplomatic, apoi la ambasada din Peking, la Beijing, apoi traversând deșertul Gobi, Marea Galbenă, Oceanul Pacific, Oceanul Atlantic. Aveam a câta dovadă că poeții nu sunt niște albatroși care nu au picioarele pe pământ, cunoscându-i nu doar pe poeții români care au făcut și istoria țării, și jurnalism, și instituțiile de cultură, care au fost și diplomați, Ion Pillat nefiind singurul exemplu. Nici nu-și pot închipui cei ce nu citesc poezie, ce minți strălucite, ce bogăție de informații despre lume și sufletul omenesc pot descoperi în fiecare vers. Mintea marilor poeți e un tezaur, de la Homer la Borges, de la poeții medievali la Joseph Brodsky și marii moderni.
Când Saint-John Perse s-a întors în Franța a fost trimis la Washington, ca parte a delegației franceze la marea conferință mondială de dezarmare a forțelor navale care urma să pună capăt creșterii înarmării din Statele Unite, Regatul Unit, Japonia, Franța, Italia și să rezolve problema Peninsulei Shandong. A fost socotit un geniu al poeziei și al diplomației . The cold genius, cum a fost numit. Eram fascinată de calmul, aproape nepăsarea lui Saint John Perse de a-și vedea publicat magnificul poem scris în China, Anabase. André Gide care era editorul celebrei La Nouvelle Revue Française s-a dus acasă la Saint-John Perse întrebându-l dacă nu are poeme de publicat. Fusese instigat de Valery Larbaud să-i ceară spre pubicare poemul scris în China. Poetul i-a arătat un cufăr, o ladă din încăpere, iar Gide a scos așa la iveală Anabase. M-a amuzat să citesc în cel de-al patrulea volum din À la recherche du temps perdu, intituat Sodom et Gomorrah, dialogul dintre cele două servitoare, Marie și Céleste Albart, care au dat peste volumul de poezii Eloges de Saint John Perse în dormitorul autorului și citind câteva poeme de Saint-John Perse (St. Léger), Céleste declară că alea nu sunt poezii, ci ghicitori. Ignoranța transformă lumea întreagă într-o ghicitoare pe care mulți refuză ca s-o dezlege sau se mulțumesc să dezlege numai misterul crimelor din romanele polițiste și integrame. St. Léger și-a ales ca pseudonim numele de Saint-John Perse, când și-a publicat amplul poem Anabase, folosind acest pseudonim pentru restul vieții lui. Apoi nu a mai publicat nimic două decenii, nu și-a reeditat nici cartea de debut socotind probabil incompatibile cariera literară cu aceea de diplomat. Nu a trăit complexul că publicul nu-l cunoaște sau îl ignoră, nu a făcut audienței și gloriei nici măcar o reverență. Era de altfel mult mai prețuit în afara Franței de mari poeți precum Giuseppe Ungaretti, Hugo von Hofmannsthal, Rainer Maria Rilke, T. S. Elliott, Ion Pillat. M-am bucurat să descopăr cartea profesoarei mele dragi de la Facultatea de Franceză, Alexandra Emilian dedicată lui Saint-John Perse.
M.G.: Am observat în poezia semnată de dvs. o puternică înclinație către metafizic, către sensuri ascunse care, de multe ori, își au dezlegarea în transcendent, o zonă care nu ne este accesibilă decât intuitiv. Este viața o mare aventură în necunoscut ale cărei reguli le descoperim pe parcurs, iar la maturitate înțelegem că, de fapt, cheia răspunsurilor pe care le căutăm se află în altă sferă?
D. U.: Nichita Stănescu, pe care îl consider cel mai mare poet român în geneza limbajului liric din secolul XX, a deschis drumul atâtor direcții de creație, inclusiv a minimalismului contemporan din poezie. El merita de departe Premiul Nobel pentru literatură, în anul când l-a luat Odysseus Elitys. Nichita Stănescu a scris poezia ca o lume simultană într-o lume supra-simultană. Precum lumea în care trăim, suntem o suprapunere de învelișuri, căutăm deopotrivă adâncurile din noi și adâncul în care suntem cuibăriți. Știința și credința ne modelează. Suntem miezul și sâmburele fructului, iviți dintr-un sâmbure ce și-a lepădat miezul și coaja spre a rodi din nou. Fizica și metafizica există deopotrivă în poezia pe care o scriu, nu poți atinge sensurile din adânc dacă nu le-ai atins pe cele de la suprafață, iar cele de suprafață nu vor avea densitatea, dulceața și dumnezeirea din miez. În poezia mea eminamente interogativă există un cult pentru cele ce există, pentru realitate, dar există nu doar adorație, ci și spirit critic, o imaginație care trece de religiozitate.Nu există numai aici, există un dincolo care ne obsedează. Ați remarcat un lucru esențial cu privire la poezia mea, muzicalitatea, simetriile, repetițiile. Muzica și metafizica definesc respirația poeziei.
M.G.. Cum reușiți să armonizați poezia de substanță, de idee, cu versificația fără cusur? Este un proces care are loc spontan sau e rodul unei elaborări?
D. U. :Scriu ușor, sunt o mare vizuală și o structură muzicală în același timp. Cred nestrămutat că poezia are valoare taumaturgică, de unde și titlul generic de Vindecările pe care l-am dat poeziilor mele de la debut, alegându-mi blazonul de la început. Rimele îmi vin de la sine, fără să le caut, asemeni muzicii într-un cântec de leagăn, asemeni muzicii în canon care răsună în corurile religioase, asemeni rimelor jucăușe din ghicitorile pentru copii.
M. G.: Cum sunt văzute poezia și literatura în general, la New York? Sunt oamenii avizi să citească, sunt interesați de ce este nou în domeniu?
D. U -Aș avea multe de povestit. Am fost la multe lansări ale cărților de poezie. Festivalurile de poezie sunt impresionante. Cel anual din Brooklyn, unde e casa mea, durează vreo două săptămâni . Vin poeți din toată America, e o concurență între zecile de recitaluri, poeții sunt și actori imbatabili ai poeziei lor, uneori se acompaniază la diferite instrumente, au o dicție impecabilă. Întrebarea dumneavoastră ar putea da naștere unui amplu interviu, vă asigur. Ce pot să vă spun rapid este că primesc în fiecare zi de la Poetry Foundation de la Biblioteca Congresului din Washington, pe adresa mea de email, câte un poem.
Pe 8 iulie mi-am început ziua cu poemul Sylviei Plath The Applicant selectat din The Collected Poems (Faber and Faber, 1989), retipărit în The Collected Poems. Copyright © 2008 by Sylvia Plath. Copyrightul e menționat obligatoriu:”Reprinted by permission of HarperCollins Publishers Inc.”Librările au toate o secțiune dedicată cărților de poezie, iar librăriile Barnes and Noble sunt majoritatea clădiri pe mai multe etaje ce afișează la intrare noile cărți ce se vor lansa, postere cu scriitorii ce vor veni și acorda autografe, în plus există o sală anume pentru aceste lansări, cu zeci sau sute de scaune iar cititorii cumpără cărție de poezie, pun întrebări, nu evită judecățile de valoare, au o cuceritoare onestitate.
În fiecare zi primesc acest Poem of the day. Acum câteva zile am recitit astfel Ode to a Large Tuna in the Market, în traducerea lui Robin Robertson. Am primit poezia chiar în ziua de naștere a lui Pablo Neruda. În fiecare zi primesc pe email un alt poem, fotografia poetului, informații legate de volumul unde a fost publicat. E un mod atât de elegant și de generos de a rămâne în contact ca urmare a evenimentelor literare pe care le-am realizat cu Departamentul european al Bibliotecii Congresului, în care există toate cărțile pe care le-am publicat în România, ca scriitoare și editoare, achiziționate de marea Bibliotecă a Americii, dar și a lumii începând din anul 1976, anul debutului meu în volum cu Vindecările, la editura Cartea Românească.
Grant Harris
În martie 2017, am avut bucuria ca să aflu de numirea lui Grant Harris ca Șef al Diviziei Europene a Bibliotecii Congresului de la Washington. Cu Grant Harris am organizat câteva mari evenimente la Bibliotecă pe lângă lansarea cărților mele și întâlnirilor cu scriitorii Ana Blandiana și Romulus Rusan, lansarea colecțiilor de cărți editate de Academia Civică și prezentarea ediției în zeci de volume a facsimilelor eminesciene, remarcabila ediție realizată de Eugen Simion, la Editura Academiei, volume ce au fost dăruite Bibliotecii Congresului de la Washington de Institutul Cultural Român, în cadrul unui mare proiect pe care l-am inițiat și dus la capăt în timpul când eram directoarea Institutului Cultural Român din New York. Curând voi reedita volumele recent publicate, la o editură care se va ocupa de promovarea poeziilor mele și de difuzarea lor. Vom continua acest interviu despre poezie și despre poezia din oameni care a însemnat dintotdeauna și un tezaur de imunitate.
Doina Uricariu,
