Desigur, erotismul şi-a găsit întotdeauna un (binemeritat) loc în artă, fiind un element aproape indispensabil. Arta este o sublimare sau o transpunere a unor stări şi emoţii, dar în egală măsură este inspirată din ceea ce este omenesc. Şi erosul este profund omenesc.
În pictură, sunt celebre nudurile feminine, care au fost o dovadă de măiestrie a pictorilor încă din vechime. În sculptură, au existat de asemenea reproduceri fidele ale corpului omenesc, printre cele mai cunoscute numărându-se cele ale marelui Michelangelo.
Literatura dă, de asemenea, nume celebre ale unor autori care au cochetat cu genul erotic, de exemplu Henry Miller, Anaïs Nin, Marchizul de Sade, Guy de Maupassant şi alţii. Aş face aici paranteza că, în vreme ce ”Cele 120 de zile ale Sodomei” mi s-a părut o carte de necitit, abundând în trivialităţi uneori greţoase, arhicunoscutul roman ”Justine sau nenorocirile virtuţii”, al aceluiaşi de Sade, mi-a apărut mult mai aproape de literatura erotică de calitate, constituind o surpriză plăcută.
Despre film aproape că nu mai este nevoie să vorbim. Încă din anii ’30-’40 existau sex-simboluri ale marelui ecran, din ’72 datează legendarul ”Ultimul tango la Paris”, al lui Bernardo Bertolucci (nu mă număr printre fani, dar desigur că e o peliculă de luat în seamă), în 1992 a fost produs ”Instinct primar”, un thriller erotic care a făcut senzaţie, iar pe măsură ce ne apropiem de prezent, sexul (mai mult sau mai puţin voalat) a devenit aproape un ingredient de nelipsit în cinema.
Căci ce ar fi arta fără acest mister care este atracţia dezlănţuită între un bărbat şi o femeie (nu redefinesc tocmai acum aceşti termeni!), fără această magie a contopirii, fără un întreg joc al dorinţei, al pasiunii care apare între protagonişti (aici îmi amintesc de un alt film celebru, Amantul, în regia lui Jean-Jacques Annaud)?
Însă consider că arta de calitate nu are nimic de-a face cu pornografia, care este cu totul altceva, o disciplină (ca s-o numim astfel) creată special pentru a reda actul sexual exact aşa cum are loc, fără nicio pretenţie artistică.
Există, din păcate, în prezent tendinţa de a amesteca cele două genuri, de a strecura în literatură pasaje cât se poate de explicite, ba uneori şi folosind termeni triviali, în locul unor formulări mult mai stilate (ex. ”femeia era cuprinsă de o dorinţă nestăvilită” sau ”magia trupurilor lor contopite”), formulări care ar putea reda eficient tensiunea erotică a protagoniştilor fără a aluneca în pornografie. La fel şi în filme.
Ştiţi care este problema? Nu e vorba neapărat de o pudibonderie excesivă, dar introducerea brutală a scenelor explicite dăunează calităţii textului sau peliculei, ”ucide” acel dram de artă, de autentic. Câteodată, este ca şi cum, ”pentru realism”, i-ai rupe piciorul unui personaj într-un film de acţiune sau i-ai tăia gâtul într-un horror (desigur, exagerez, dar se înţelege ce vreau să spun).
Dacă este bine dozat şi conceput, erotismul în artă poate fi sublim. Depinde, însă, de creatori să nu facă acel pas care să-l determine să alunece în ridicol.
