Este poezia eminesciană actuală?

Acum, când aniversăm 171 de ani de la naşterea poetului naţional, întrebarea poate părea în egală măsură jignitoare sau lipsită de sens.

Jignitoare pentru cei care au pătruns esenţele neînchipuit de înalte, cu substrat metafizic, ale poeziilor eminesciene, lipsită de sens, poate, pentru o parte a celor foarte tineri care ar putea vedea în ea ceva perimat.

De ce cred totuşi că întrebarea trebuia pusă şi de ce consider că răspunsul nu poate fi decât unul afirmativ.

Fără a mă erija câtuşi de puţin în critic al poeziei româneşti contemporane, constat totuşi, ca simplu cititor, că, deşi avem realizări notabile, o mulţime de poeţi adoptă o formă esenţializată, modernistă a exprimării, iar profunzimea mesajului se poate pierde într-o prezentare neadecvată.

Mihai Eminescu a avut rara însuşire de a combina o formă stilistică desăvârşită cu un mesaj, după cum spuneam, cu substrat metafizic, probabil de aceea a şi rămas în istoria poeziei româneşti ca un geniu (mai mult sau mai puţin înţeles).

Iată ce scria marele poet în ”Mortua est”: ”Văd sufletu-ţi candid prin spaţiu cum trece;/Privesc apoi lutul rămas… alb şi rece/Cu haina lui lungă culcat în sicriu,/Privesc la surâsu-ţi rămas încă viu”. Nemurire a sufletului. Taină a existenţei. Contemplare filosofică. Toate, puse într-o formă poetică ireproşabilă.

Sau: ”Şi totuşi, ţărână frumoasă şi moartă/De racla ta razim eu harfa mea spartă/Şi moartea ta n-o plâng, ci mai fericesc/O rază fugită din haos lumesc”.

Şi încă: ”Căci a iubi fără să speri/De-a fi iubit vreodată/E semnul vecinicei dureri/Ce cerul ţi-l arată” (”Şi oare tot n-aţi înţeles…”).

Desigur, alături de capodoperele ”Luceafărul” şi ”La steaua”, aceste versuri, ca şi multe altele, sunt rodul unui suflet impregnat de tragism, plin de sfâşiere, dar extrem de lucid, cu o viziune asupra lumii a cuiva care înţelege, înainte de toate, tainele cereşti (atât cât îi permite haina de muritor, desigur; numai că Eminescu a văzut undeva foarte departe) şi abia apoi se coboară pe Pământ pentru a descifra sensurile terestre.

Astăzi, mai mult decât oricând, avem nevoie de poezie filosofică, cu iz transcendental, de interogaţii existenţiale, fiindcă numai profunzimea unor asemenea versuri poate aduce un echilibru în cavalcada încercărilor moderniste, poate salva o lume care pare a-şi fi pierdut busola.

Şi avem, în egală măsură, nevoie de forma imaculată, apropiată de perfecţiune a liricii sale, la fel cum avem nevoie de aceleaşi atribute în sculpturile lui Michelangelo.

Ar putea fi considerat, astăzi, depăşit marele sculptor şi pictor renascentist italian?

Nicidecum, pentru că el a văzut perfecţiunea. Şi ne-a redat-o şi nouă, spre a ne fi stea polară, peste secole.

La fel şi în cazul lui Eminescu.

Lirica sa este asemeni celei mai pure ape de izvor, care nu va putea fi niciodată înlocuită de o apă produsă în laborator, oricât de aseptică ar fi aceasta din urmă.