O capodoperă despre pasiunile și tentațiile artiștilor, despre sensul vieții și al creației, pe fundalul unei obsesii interzise
Am mai spus-o, sunt foarte puține ecranizările care reușesc să egaleze în valoare originalul, știut fiind, în lumea filmului, că transpunerile pe peliculă ale unor romane sau nuvele celebre cel mai adesea ruinează opera inițială.
Și totuși există excepții, iar acest fapt nu poate decât să bucure cinefilul amator de artă autentică.
Una dintre aceste excepții este fulminanta mizanscenă a nuvelei ”Moarte la Veneția” (aparținându-i laureatului cu Nobel Thomas Mann), în regia lui Luchino Visconti.
Dovedind că a înțeles cu adevărat profunzimea operei originale, maestrul italian își alege perfect ingredientele: actorii (un Dirk Bogarde în stare de grație și un tânăr Björn Andrésen timid, suav, ingenuu), muzica (Gustav Mahler – simfoniile a treia și a cincea), scenariul (fidel în bună măsură originalului), atmosfera, decorurile.
O nuanță care altuia ar fi putut să-i scape: eroul, Gustav von Aschenbach, se află într-o confruntare pe mai multe planuri, nu doar al obsesiei întrucâtva maladive pe care o dezvoltă față de tânărul Tadzio: nostalgia față de propriul trecut, accentuată paroxistic de sentimentul ireversibilității trecerii timpului; sensibilitatea exacerbată; confruntarea cu implacabilitatea destinului.
Toate acestea sunt vizibile încă de la primele cadre, când von Aschenbach se află pe vapor în drum către destinația care va fi martora dramei, neîmplinirilor și suferințelor sale. Citește o carte, apoi întrerupe lectura și afișează o privire profund tulburată. În fața sa se afla întinderea nesfârșită a apelor…
Cazat la hotel, unde avea vedere la mare (simbolizând, aș zice, poarta către acea evadare din real pe care o căuta, dincolo de pitorescul locurilor), von Aschenbach avea nevoie de liniște și repaos, fiind bolnav de inimă.
Însă frământările sale tocmai acolo vor atinge apogeul: într-una dintre primele scene după ce își revine dintr-un atac de cord, privește o clepsidră și filosofează asupra trecerii imuabile a timpului, aceasta fiind vizibilă ”doar la sfârșit”.
Coborât la o serată ce avea loc în antreul hotelului, îl va vedea pentru prima oară pe Tadzio, tânărul a cărui figură angelică și inocentă îl va obseda pe tot parcursul sejurului. Dificil de spus ce vede în el mai întâi: proiecția iubirii perfecte? Un alter ego la vremea adolescenței? Idealul ce nu poate fi atins?
Cert este că eroul nu va scăpa din mrejele acestei atracții greu de definit – și va ști, încă din prima clipă, acest lucru.
Dirk Bogarde face un rol fulminant, intrând perfect în rolul intelectualului singuratic, blazat, introvertit, torturat de contradicții. Are o expresivitate și naturalețe ieșite din comun, potrivite perfect rolului. Gustav von Aschenbach este un personaj oarecum de aceeași sorginte cu Humbert al lui Nabokov, profesorul aflat la vârsta a doua care cade pradă farmecelor unei adolescente. Numai că eroul lui Thomas Mann nu își consumă pasiunea, ci o întreține în sine însuși, la foc mocnit, până aproape de autodistrugere. Totul se rezumă la un teribil joc al privirilor și la un exercițiu de imaginație.
”Marea ta greșeală este să consideri realitatea vieții ca o limită”, îi spusese un coleg artist cu care mai avusese o polemică privind frumusețea văzută ca produs al muncii (al elaborării artistice, n.n.), și nu ca preexistentă. ”Și nu este așa?”, replică von Aschenbach, sigur în privința faptului că viața este doar o trecere. ”Realitatea doar ne tulbură și ne degradează”, continuă Gustav.
”Artistul trebuie să fie un model de echilibru și de tărie”, mai susține Gustav von Aschenbach, care respinsese mai înainte ”izvorul demonic” ca sursă de inspirație. Numai că tânărul Tadzio, care îl va tulbura atât de profund, pare să îi fi fost trimis de un destin inextricabil nu doar ca ispită, ci tocmai ca o astfel de sursă de inspirație.
Mistuit de propria sa pasiune interioară și torturat atât de imposibilitatea împlinirii ei, cât și de dilemele filosofice ale condiției de artist, von Aschenbach se va afunda tot mai mult în acest vârtej centrifug, din care, la un moment dat, știa că nu va mai avea ieșire.
Plaja ca decor al acestei stranii aventuri este un tărâm ideal pentru a te lăsa în voia simțurilor și a naturii, a tânji, a dori și a visa…
Memorabilă și scena în care Tadzio interpretează la pian ”Für Elise”, în timp ce Gustav îl privește transfigurat, transpirat, suferind, pradă propriilor angoase și fantasme…
Râsul teatral, caricatural al muzicantului ambulant care apare spre final este la antipod cu starea sufletească a profesorului, singur și devastat. El se va plimba, de altfel, puțin mai târziu, pustiit, în piața plină de porumbei…
Primele semne ale molimei apăruseră deja, deși autoritățile le ascundeau.
”Ce fel de drum am ales?”, se întreabă, distrus, von Aschenbach, simțind sfârșitul aproape. Un sfârșit al tuturor suferințelor și sfâșierilor la care viața îl supusese. ”Acum, omul și artistul sunt unul singur”, îi va spune prietenul cu care polemizase de-o viață.
Finalul este unul tragic, dar poate fi văzut și ca eliberator. Un ciclu se încheie pentru a începe altul… Terestru, însă, va fi mereu o dramă, dar cu alți actori.
O capodoperă care nu trebuie ratată, un film obligatoriu de văzut.
