Fragment din Cuvântul Înainte la volumul „Gheorghe I.Brătianu 1980-1989”, în curs de definitivare
Volumul pe care îl înfățișăm astăzi cititorilor își propune să reconstituie un deceniu al istoriei culturale românești legat de o personalitate emblematică a științei, învățământului, vieții politice dintre 1920-1947: Gheorghe I. Brătianu.
Momentul care a marcat schimbarea radicală a perspectivei negative inoculată începând din septembrie 1944 timp de treizeci și cinci de ani mentalului colectiv l-a constituit apariția în luna august 1980 sub auspiciile Editurii Eminescu a volumului Tradiția istorică despre întemeierea statelor românești de Gheorghe I. Brătianu, care reproduce integral ediția 1945, ultima carte a lui Gheorghe I. Brătianu editată în timpul vieții sale. În anul 1981 a apărut la editura „Cartea Românească”, Cultură și istorie II, N. Iorga – Gheorghe I. Brătianu, de Valeriu Râpeanu. Capitolul Gheorghe I. Brătianu reprezintă retipărirea studiului introductiv al ediției din 1980 cu adăugiri și precizări.
Anul 1989, înscris pe coperta antologiei de față, se leagă de reeditarea în 1988 a două lucrări fundamentale ale operei lui Gheorghe I. Brătianu, Marea Neagră și O enigmă și un miracol istoric: poporul român, precum și a unui masiv volum de studii, documente, evocări tipărit cu prilejul celei de a 90-a aniversări a nașterii savantului român.
Am înmănunchiat între coperţile antologiei Gheorghe I.Brătianu 1980-1989 semnalările, cronicile, articolele, studiile publicate în presă după apariţia ediţiei 1980 a volumului Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti şi am încheiat cu ceea ce s-a scris despre volumele Marea Neagră şi O enigmă şi un miracol istoric ieşite de sub tipar în anul 1988. În acest deceniu în presa din ţara noastră au apărut evocări, eseuri, studii despre personalitatea lui Gheorghe Brătianu, profesor, savant, om politic, care de asemeni au fost incluse în antologia noastră.
În anii 1980, istoricul Victor Spinei a întreprins o curajoasă şi exemplară actiune de stimulare a cercetării şi interpretării operei şi vieţii lui Gheorghe I.Brătianu, din care a rezultat volumul citat, Confluenţe istoriografice româneşti şi europene 90 de ani de la naşterea istoricului Gheorghe I.Brătianu, care a văzut lumina tiparului în anul 1988 cu toate opreliştile care s-au ridicat în calea tipăririi lui. Antologia Gheorghe I.Brătianu 1980-1989 şi volumul Confluenţe alcătuiesc un diptic grăitor pentru demnitatea morală şi intelectuală, curajul civic al intelectualilor care n-au ţinut seama de niciun pericol pentru a afirma cu rigoare ştiinţifică locul eminent pe care l-a avut demersul istoriografic al lui Gheorghe I.Brătianu, valoarea perenă a operei sale, timpuria recunoaştere europeană a cercetărilor şi interpretărilor sale şi – nu în ultimul rând – exemplul intelectualului angajat cu demnitate în lupta pentru afirmarea drepturilor poporului său, a ideii unităţii şi independenţei naţionale, pe care a slujit-o necondiţionat.
Dar pentru a înţelege acest moment, se cuvine conform principiului „lungii durate” să ne pogorâm în timp şi să spunem de la început că tot ce s-a tipărit în acest deceniu din creaţia sa, tot ce s-a scris despre om şi opera lui, reprezintă reacţia intelectualilor noştri faţă de cei treizeci şi cinci de ani începuţi în 1944 în care Gheorghe I.Brătianu a fost supus unor imunde atacuri ce urmăreau excluderea lui din viaţa politică, universitară, intelectuală, interzicerea tipăririi operei sale şi a consultării ei în biblioteci.
Prima ediție a Tradiției istorice despre întemeierea statelor românești – cea din 1945 – a apărut într-un climat social, politic, moral ostil receptării faptelor de cultură. În luna mai se încheiase un război cât se poate de ruinător pentru țara noastră care pierduse în cei aproape patru ani de ostilități sute de mii de vieți omenești, un număr însemnat de luptători fiind dispăruți sau răniți. Se adaugă cei ce au pierit în timpul bombardamentelor anglo-americane din 1944, acestea pricinuind și mari pierderi materiale. Lipsurile datorate războiului, secetei prelungite au făcut ca pe întinse regiuni ale țării să domnească foametea. Era evident – așa cum au sugerat unii recenzenți ai ediției din 1980 – că în aceste împrejurări au trecut neobservate evenimente culturale precum a fost și cartea lui Gheorghe I. Brătianu.
„Întregul destin al neamului românesc: Integritate şi independenţă” (Gheorghe I.Brătianu, 1941)
Dar, în cazul marelui istoric, situația se agrava datorită războiului intern pornit imediat după 23 august 1944, când forțele de stânga au folosit orice metodă pentru cucerirea puterii politice, sociale, economice, culturale. Se urmărea – și s-a reușit – lichidarea nu numai a clasei politice ci simultan a intelectualității române – în primul rând a celei legate de istoria și tradiția națională – care prin opera, prin locul în învățământ, în conducerea unor instituții, reviste, ziare, aveau o înrâurire asupra unui public larg. Toate aceste calități erau întrunite în ființa intelectuală a lui Gheorghe I. Brătianu. Se mai adaugă un fapt: istoricul și-a asumat public „modelul Iorga” pe care l-a urmat fără ezitare în anii când România Mare era pusă sub semnul întrebării. Mărturia sa aflată în răspunsul demn dat unui ziarist maghiar care socotea că metoda sa istorică era cea „pe care a folosit-o profesorul N. Iorga” reprezintă o profesiune de credință esențială: „Dacă însă, după cum mi se pare, aluzia privește pe profesorul Iorga și opera ce am de îndeplinit aici s-a făcut la acțiunea pentru deșteptarea și menținerea conștiinței naționale pe care profesorul Iorga a avut-o altădată, înainte de 1916 și în timpul războiului de întregire, atunci declar că primesc această comparație cu satisfacție și chiar cu mândrie.”
Iar conferinţa ţinută la Radio în seara zilei de 28 octombrie 1941, intitulată „România lui Ferdinand I”, se încheia cu un adevăr fundamental perfect exprimat şi anume că „România lui Ferdinand I se înscrie în lozinca ce cuprinde întregul destin al neamului românesc: Integritate şi Independenţă”.
De la acest model şi de la această misiune Gheorghe I. Brătianu nu s-a abătut nicio clipă. În consecință nu este deloc surprinzătoare apariția în numărul 3, 23 septembrie 1944, p. 1, al ziarului „Scânteia” organ al Comitetului Central al Partidului Comunist Român a unui articol, nesemnat, intitulat „Schimbarea la față a d-lui Gheorghe I. Brătianu” articol de o rară violență, omul politic fiind acuzat de tot ceea ce era considerat în acest moment o crimă împotriva poporului român și trebuia să primească o pedeapsă severă: sprijinirea regimului Ion Antonescu, colaborarea cu Germania fascistă, participarea – voluntară – la războiul antisovietic. Culmea cinismului, autorul articolului dădea exemplul lui Manfred von Killinger, ambasadorul Germaniei la București între 1941 și 1944, care la câteva zile dela actul de la 23 august s-a sinucis: „Killinger a tras consecințele d. Gheorghe I. Brătianu gonit pe ușa din față se strecoară prin cea din dos”. Articolul, care reprezenta o colecție de invective, va fi urmat la scurtă vreme de încă două. Dar detractorii lui Gheorghe I. Brătianu nu se opresc aici. În ultimii treizeci de ani, istoricii Aurel Pentelescu, Petre Otu, Victor Spinei, Dinu C. Giurescu, Claudiu Secașiu etc. au semnalat sau au tipărit câteva din numeroasele articole îndreptate împotriva lui Gheorghe I. Brătianu. Dar încă nu avem imaginea integrală a ofensivei dusă împotriva celui care în 1944 reprezenta una din personalitățile de marcă ale vieții intelectuale românești, prezența lui fiind de natură să stârnească interesul unor largi categorii ale publicului nostru.
Gheorghe I. Brătianu reprezenta un „pericol” pentru noul regim prin locul proeminent pe care îl avea în viața științifică a țării: profesor la Universitatea din București, directorul Institutului de Istorie Universală „N. Iorga”, conducător al unor importante publicații pe acest tărâm („Revue historique du sud-est européen”), membru al Academiei Române. Mai trebuie adăugat că Gheorghe I. Brătianu nu a avut un rol decorativ în niciuna din aceste funcții, ci s-a implicat nemijlocit prin fapta și scrisul său în lupta împotriva revizionismului care în vara anului 1940 lovise crunt ţara noastră şi nu înceta să se afirme şi după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Chiar la festivitatea redeschiderii activității Institutului, 6 decembrie 1941, istoricul definea astfel programul de activitate: „noi trăim vremuri de război mult mai aspru și mai total decât acele din veacul ce ne-a precedat și nu ne putem deslega de poruncile și nevoile sale”.
„Războiul s-a purtat și se poartă împotriva noastră, la toate hotarele, zi de zi, ceas de ceas, nu numai cu armele, dar și cu cuvântul și cu scrisul. Iar dacă adevărul rămâne obiectivul suprem al disciplinei noastre, cu atât mai mult îndatorirea ei e de-a răpune și de-a înlătura minciuna, mai ales atunci când ea cutează a se înfățișa, îmbrăcată în veșmintele unei prefăcute obiectivități științifice”… „De aceea ciclul conferințelor noastre va fi închinat, în anul acesta de studii, problemei românești privite de vecinii noștri.
În acest scop și cu acest înțeles, nădăjduim ca activitatea Institutului de Istorie Universală va răspunde menirii sale și chemării vremurilor”. Această perspectivă asupra misiunii istoricului l-a călăuzit de-a lungul întregii sale vieți și a înțeles să o slujească necondiționat.
Viitoarea monografie Gheorghe I. Brătianu, ca și mult așteptata ediție integrală a operei sale, va pune în lumină modalitățile prin care Gheorghe I.Brătianu, continuând şi dezvoltând demersul istoric al lui N.Iorga, a evidențiat ideea unității naționale și apărării integrității teritoriului românesc, până în momentul în care i-a fost interzisă orice activitate şi i-a fost fixat domiciliul obligatoriu.
Programul înfățișat în ziua de 6 decembrie 1941 când Institutul de Istorie Universală primea numele lui „N. Iorga” – reprezenta un principiu ideologic pe care noul director îl imprima direcțiilor de cercetare ce urmau să se desfășoare în cadrul acestei instituții. Și pe care Gheorghe I. Brătianu îl punea cu consecvență în aplicare prin prezența sa la catedra universitară, în calitate de conferențiar, de autor de studii și volume dedicate istoriei românești și universale. Nu vom putea cita nici măcar parțial dar se cuvine să amintim că în anul 1943 Gheorghe I. Brătianu ține la Universitatea din București cursul „Formule de organizare a păcii în istoria universală”. Primul capitol al proiectatei cărţi a apărut în limba franceză cu titlul „Formules d’organisation de la paix dans l’histoire universelle. Première partie” cu indicaţia „Le présent essai constitue un développement de la leçon d’ouverture du cours d’histoire générale a l’Université de Bucarest, en décembre 1943”. A apărut postum în anul 1997. Și în aceeași ordine de idei am vrea să amintim publicarea în „Revue Historique du Sud-Est Européen”, XX, 1943, pp. 80-165 a unui amplu studiu intitulat „L’histoire roumaine écrit par les historiens hongrois” datată 15 noiembrie 1943, exemplu, ca de altfel toate textele în care a răspuns celor ce puneau sub semnul întrebării unitatea, continuitatea, vechimea poporului român și drepturile inalienabile pe care le avem asupra pământului locuit de noi.
La toate aceste considerente se adăugau și cele de natură politică, legate de posibila alegere a lui Gheorghe I. Brătianu ca președinte al Partidului Național-Liberal, deoarece unchiul său Dinu Brătianu împlinse în ianuarie 1944 vârsta de 68 de ani. Ceea ce punea sub semnul întrebării posibilitatea de a asigura conducerea acestei formații în împrejurările deosebit de grele din acele vremuri. Se mai adăuga și necesitatea acută a întineririi Partidului Național-Liberal care înregistrase o pierdere evidentă prin desprinderea grupării Gheorghe Tătărescu.
Tot acest complex de factori a dus la campania împotriva lui Gheorghe I. Brătianu prin care se urmărea anihilarea unuia din reprezentanții de seamă ai spiritului militant al istoriografiei românești, implicată activ în lupta pentru drepturile naționale indiferent din ce parte ar fi venit amenințările.
Așa cum am spus, ofensiva anti Gheorghe I. Brătianu începută violent în ziua de 23 septembrie 1944 avea să continue prezentând unele particularități asupra cărora ne vom opri pentru a înțelege cum s-a ajuns la izolarea lui prin domiciliul obligatoriu începând din ziua de 15 august 1947 până în noaptea de 5/6 mai 1950 când este transportat la închisoarea de la Sighetul Marmației unde încetează din viață în ziua de 27 aprilie 1953.
Semnificativ este faptul că atacurile împotriva lui Gheorghe I. Brătianu au pornit de la momente menite să-l pună sub acuzare chiar de reprezentanți de frunte ai regimului Ion Antonescu, mai precis Mihai Antonescu și Eugen Cristescu, aceștia căutau să-l incrimineze pe Gheorghe I. Brătianu care apărea în calitate de martor, invocând convorbiri particulare din anii 1944-1944 despre care nu exista nicio atestare scrisă. Cei doi se aflau de aproape doi ani în anchetă și cu iminența sentinței celei mai grave: pedeapsa capitală, așa că excesul de zel în „demascarea” colaboraționalismului lui Gheorghe I. Brătianu este explicabil fie prin presiunile făcute asupra lor în timpul anchetei, fie prin dorința omenească de a nu merge în fața plutonului de execuție. Un fapt este cert: aceste incriminări au fost speculate la maximum de presa Partidului Comunist. Semnificativ este articolul apărut pe pagina întâi a ziarului „Scânteia”, vineri, 12 august 1946, intitulat «Gheorghe Brătianu – Un agent nazist. „Istoricii” pe panta fascismului» în care chiar din primul paragraf se spunea că Gheorghe I. Brătianu a fost „mediocru ca profesor, dar remarcabil ca moșier, ca acționar la băncile familiei”. Ca apoi să treacă la analiza activității sale politice spunând că „instaurarea unei dictaturi fasciste în România” nu a fost singura misiune atribuită domnului G.I. Brătianu. D-sa a primit și alte sarcini. Confidențiale. Ca să nu uităm că d-sa a avut nu mai puțin de șase întrevederi cu Reichmarschalul Goering până în 1936. Ca și prințul Paul în Jugoslavia, ca Filoff în Bulgaria și Beck în Polonia, d. G.I. Brătianu a fost unul din cei care cu răbdare, pricepere și perseverență au sabotat tendințele de apropiere de Uniunea Sovietică și au pregătit războiul antisovietic”. Argumente? Răstălmăcirea unora din discursurile și articolele sale, fraze rupte din context și, culmea, ceeace „criminalul de război Eugen Cristescu fost șef al Serviciului Secret de Informațiuni a declarat la interogator”: „D. G.I. Brătianu mi-a afirmat la un dineu în casa lui Papacostea că el a fost acela care atunci când regele Carol a fost la Paris și Londra, l-a determinat pe rege să facă o vizită la Berchtesgaden.”
„Odrasla Brătienilor era un simplu agent nazist” (Scânteia, 12 august 1946)
Am dat acest citat pentru a demonstra reaua credință și falsurile la care s-au pretat cei ce îl acuzau pe Gheorghe I. Brătianu de colaborare cu fascismul. Și aceasta deoarece autorul articolului citează doar ce a spus Eugen Cristescu și omite răspunsul lui Gheorghe Brătianu. Care, conform stenogramei publicate, a infirmat categoric cele afirmate de Eugen Cristescu „N-am declarat”. Ceea ce în articolul din „Scânteia” nu apare.
Este ciudat că un fost șef al serviciului secret nu indică niciun document probatoriu, nici data – măcar aproximativă – la care a avut loc dineul și numele altor persoane care puteau să confirme sau nu spusele lui Gheorghe I. Brătianu. De ce am insistat asupra acestui moment? Pentru a arăta că nu există limită în acțiunea de compromitere a lui Gheorghe I. Brătianu. Orice putea să-l acuze, indiferent de unde venea, chiar dacă nu se întemeia pe nicio dovadă, totul era folosit, mediatizat fie prin pamflete de joasă calitate – cum este cel din care am citat – fie prin simple știri, tot fiind ridicat la rang de principiu de ideologii și istoricii P.C.R. Al doilea moment l-a constituit Conferința de Pace de la Paris (1946). În delegația României nu figura niciun reprezentant al Partidului Național-Țărănesc și Național-Liberal formațiuni politice datorită cărora s-a înfăptuit actul dela 23 august 1944. Ca să „justifice” absența acestora, „Scânteia” va publica în două numere un „dosar” în care cele două partide erau acuzate de colaborarea cu Germania fascistă, personajul exponențial fiind Gheorghe I. Brătianu.
Și pentru a întregi imaginea ofensivei împotriva lui Gheorghe I. Brătianu trebuie să arătăm că cei ce au apărut în prima linie nu au fost doar ziariști. La campanie au participat fruntași ai Partidului Comunist Român, deținând funcții de o mare importanță. Și aceasta încă din 1944. Lucrețiu Pătrășcanu, unul din conducătorii Partidului Comunist Român, luptător din anii ilegalității, ministru de justiție din seara zilei de 23 august 1944 – publică lucrarea sa „Problemele de bază ale României” în care afirmă că „apetiturile imperialiste privitoare la teritoriile de până la Bug sau Nipru și-au găsit de curând în scrisul domnului Gheorghe I. Brătianu o argumentație „geo-istorică”. În ședința secției istorice a Academiei Române din 15 decembrie 1944 Gheorghe I. Brătianu a răspuns cu demnitatea ce l-a caracterizat lui Lucrețiu Pătrășcanu. Dar în volumul „Tradiția istorică…” apărut în 1945 cenzura a eliminat paragraful respectiv (vezi în antologia în curs de apariţie: Valeriu Râpeanu Decembrie 1944: „O polemică Gheorghe I. Brătianu – Lucrețiu Pătrășcanu”). A fost ultima dată când Gheorghe I. Brătianu a putut să răspundă atacurilor stângii comuniste.
În 1947 a apărut Istoria României – Manual Unic de Istorie sub redacția lui Mihai Roller după care din acel an s-a predat istoria în toate școlile de stat. Gheorghe I. Brătianu era socotit „reacționarul inveterat”. Mihai Roller era în acel timp adjunct al Secției de Agitație și Propagandă a Comitetului Central al Partidului Comunist Român, cel care a condus mulți ani structurile istoriografiei românești. În 1948 devenea membru al Academiei Române. În acel moment, Gheorghe I. Brătianu era exclus din cel mai înalt for științific al țării.
„Unul din protagoniştii ştiinţei istorice burgheze, hitleristul Gheorghe Brătianu” (Leonte Răutu, 1949)
În anul 1949, Gheorghe I. Brătianu se afla de doi ani în domiciliu obligatoriu, în condiții de strictă supraveghere. Nu știm dacă a luat cunoștință de „stenograma revizuită” a Cuvântării pe care Leonte Răutu – cel care din 1948 până în 1965 a fost șef al Secției de Propagandă al Comitetului Central al Partidului Comunist Român a ținut-o în fața „profesorilor și conferențiarilor dela catedrala de științe sociale”. Cuvântările sau articolele lui Leonte Răutu reprezentau indicații lipsite de echivoc. Orice abatere de la litera lor era sancționată cu severitate, fiind considerată o nesocotire gravă a liniei Partidului. Era cel care conducea cu metode dictatoriale sovietizarea culturii românești, înlăturarea oricăror influențe și reminiscențe ale „ideologiei burgheze”.
Vom reproduce integral cele două paragrafe din expunerea lui Leonte Răutu pentru a vedea până unde mergea răstălmăcirea, procesul de intenție fără nicio legătură cu ceeace susținea Gheorghe I. Brătianu: „Unul din protagoniștii ştiinţei istorice burgheze hitleristul Gheorghe Brătianu a emis o teorie care avea menirea să justifice cosmopolitismul în știința istoriei: „Întrucât intrăm în era atomică – declara el în 1947 – trebuie să dăm atenție istoriei universale”.
Precum se vede, există o perfectă concordanță între concepția atomico-cosmopolită a lui Gheorghe Brătianu și propaganda expansioniștilor imperialiști care vorbesc despre era atomică pentru a determina popoarele să renunțe de bunăvoie la suveranitatea lor în favoarea imperialismului american.”
E una din cele mai elocvente mostre de rea credință stalinistă, de acuzații fără nicio logică ce i se aduceau celui care în activitatea sa politică și în demersul său istoric a dovedit o consecvență fără fisură în apărarea suveranității poporului român împotriva oricărei manifestări imperialiste.
Dacă până în 1949 atacurile împotriva lui Gheorghe I. Brătianu aveau în vedere atitudinea sa politică dinainte de 23 august 1944, Leonte Răutu de la înălțimea funcției sale adaugă o nouă dimensiune, și anume concordanța dintre „concepția atomico-cosmopolită” a istoricului și „propaganda expansioniștilor imperialiști”. Ceea ce constituie una din cele mai grave învinuiri în acele vremuri. Leonte Răutu dădea lovitura de grație lui Gheorghe Brătianu. Cei prezenți la „expunere” aveau obligația să perpetueze imaginea impusă în acel moment de însăși conducerea Partidului Comunist. Şi au făcut-o timp de trei decenii.