Un copil de trei ani care spune „sase” în loc de „șase” pronunțat corect, care înlocuiește „r” cu „l” sau care simplifică anumite cuvinte lungi nu îi îngrijorează pe părinți.
La patru sau cinci ani, aceleași greșeli încep să pară un motiv de neliniște. Diferența nu ține doar de percepția părintelui, ci și de un adevăr susținut de cercetări. Unele sunete se învață mai devreme, altele mult mai târziu, iar o parte dintre greșelile de pronunție fac parte din procesul firesc de dezvoltare, nu dintr-o problemă. Achiziția sunetelor limbii nu se face dintr-odată, ci într-o secvență previzibilă, guvernată de maturizarea treptată a mușchilor implicați în vorbire. Sunetele simple, produse cu buzele sau cu vârful limbii, apar, de regulă, primele, în timp ce sunetele mai complexe din punct de vedere articulator sunt stăpânite mult mai târziu. Specialiștii care au studiat dezvoltarea vorbirii arată că mai multe sunete nu sunt complet fixate în inventarul fonetic al unui copil decât după vârsta de 7 ani, ceea ce înseamnă că anumite greșeli de pronunție, întâlnite frecvent la 4-5 ani, sunt încă în limitele normalului dezvoltării.
Sunetul „r” este în multe limbi printre ultimele sunete stăpânite corect, tocmai din cauza complexității articulatorii ridicate, motiv pentru care un copil de 5-6 ani care încă îl pronunță imperfect nu trebuie automat catalogat drept problematic. Situația e diferită atunci când greșelile de pronunție se combină cu alte semnale: vocabular sărac pentru vârstă, dificultăți de a fi înțeles chiar și de familie, frustrare frecventă în încercarea de a comunica sau o întârziere generală în dezvoltarea limbajului, nu doar în pronunția câtorva sunete izolate. Momentul potrivit pentru o evaluare depinde mai puțin de vârsta exactă și mai mult de tiparul observat. În mod normal, copilul ar trebui să aibă un vocabular de 20-50 de cuvinte, chiar dacă nu le pronunță perfect pe toate, iar atunci când ajunge la 3-4 ani fără acest bagaj minim de cuvinte, o evaluare devine necesară. Diferența dintre o particularitate de dezvoltare, care se corectează de la sine, și o problemă care necesită intervenție specializată se stabilește cel mai bine printr-o evaluare realizată la un logoped, nu prin presupuneri făcute acasă. O evaluare de specialitate poate clarifica rapid dacă e vorba despre un stadiu tranzitoriu firesc sau despre un tipar care are nevoie de sprijin. Vârsta considerată optimă pentru începerea unei terapii logopedice, dacă există motive de îngrijorare, este în jurul a 3 ani și jumătate, deși intervenția poate începe și mai devreme, în cazurile în care întârzierea este evidentă. Copiii cu erori reziduale de pronunție care nu se corectează până la vârsta școlară se confruntă cu un risc crescut de dificultăți sociale, emoționale și academice comparativ cu semenii lor cu vorbire tipică, potrivit unei cercetări.
Amânarea evaluării, motivată de convingerea că își va reveni singur, poate avea consecințe. Copiii care ajung la vârsta școlarizării fără să fi corectat anumite sunete întâmpină frecvent dificultăți suplimentare în a scrie corect acele sunete, din cauza legăturii strânse dintre pronunție și discriminarea fonematică, adică recunoașterea sunetelor pentru a le putea transpune corect în scris. Unii copii care nu beneficiază de terapie la timp păstrează erori reziduale de pronunție până în adolescență sau chiar la vârsta adultă.
Foto: Pexels
