În acest articol nu voi scrie despre monumente, busturi sau statui, ci despre câteva poezii şi tablouri, încercând să scot în evidenţă conotaţiile lor eroice şi, totodată, sacre.
Încep cu trei poezii din ciclul “Ostaşii noştri” de Vasile Alecsandri: *“Pe drumul de costişe ce duce la Vaslui/Venea un om, cu jale zicând în gândul lui:/«Mai lungă-mi pare calea acum la-ntors acasă./Aş vrea să zbor şi rana din pulpă nu mă lasă!»/Şi bietul om slab, palid, având sumanul rupt/Şi o cămeşă ruptă bucăţi pe dedesupt,/Păşea trăgând piciorul încet, dar pe-a lui faţă/Zbura ca o lumină de glorie măreaţă/Şi-n ochii lui de vultur adânci, vioi şi mari/Treceau lucioase umbre de eroi legendari./Opinca-i era spartă, căciula desfundată,/Dar fruntea lui de raze părea încoronată./Calică-i era haina, dar străluceau pe ea/Şi crucea «Sfântul Gheorghe» şi-a «României Stea».” (“Sergentul”). *“Plecat-am nouă din Vaslui/Şi cu sergentul, zece,/Şi nu-i era, zău, nimănui/În piept inima rece./Voioşi ca şoimul cel uşor/Ce zboară de pe munte,/Aveam chiar pene la picior/Ş-aveam şi pene-n frunte./Toţi dorobanţi, toţi căciulari,/Români de viţă veche,/Purtând opinci, suman, iţari/Şi cuşma pe-o ureche./Ne dase nume de Curcani/Un hâtru bun de glume,/Noi am schimbat lângă Balcani/Porecla în renume!” (“Peneş Curcanul”). *“Juni ostaşi ai ţării mele, însemnaţi cu stea în frunte!/Dragii mei vultani de câmpuri, dragii mei şoimani de munte!…/Vin acum, la rândul vostru, să v-aduc o închinare,/Vin cu inima crescută şi cu sufletul mai tare,/Ca eroi de mari legende, vin să vă privesc în faţă,/Voi, nepăsători de moarte, dispreţuitori de viaţă,/Ce-aţi probat cu-avântul vostru, lumei pusă în mirare,/Că din vultur – vultur naşte, din stejar – stejar răsare!” (“Odă ostaşilor români”).
Voi continua cu alte trei poezii din volumul “Cântece de vitejie” de George Coşbuc: *“Unul singur în roirea de viteji, un dorobanţ/Zăbovea trudit pe-o scară, răsărit şi el din şanţ./Cei sosiţi, cu scări, în juru-i îşi făceau cu grabă rost/Şi treceau, urmându-i alţii, iar el tot pe unde-a fost./Apucase strâns cu dreapta parapetul, ca-n asalt,/Dar era prea slab, pesemne, zidul lunecos şi nalt…/Ajutându-l căpitanul, el se nalţă-ncet, încet,/Dă un chiot şi se nalţă, răsărind pe parapet/Vede jos încăierarea luptătorilor voinici,/Un amestec orb ca-n cuibul răscolitelor furnici./El înalţă-n vânt chipiul, strig-un nume drag şi sfânt/Şi-apoi sare de pe ziduri, în redută şi-n mormânt…” (“Dorobanţul”). *“Vine-un chiot dinspre munte,/Vine freamăt din păduri./Tudor domnul vine-n frunte,/Cu mulţimea de panduri!/Iar din Jiu, din apa sfântă,/Iese cântec vitejesc/Şi cu glas de surle cântă/Tot poporul românesc./Las să-i sune surle-n ţară,/Să-şi adune-olteni destui,/Ţara s-o vedem noi iară/Veselă pe urma lui,/Mândră patrie română/Nu sub braţ de oameni slabi,/Ci voinică şi stăpână/Cum a fost sub Basarabi.” (“Oltenii lui Tudor”). *“Iar pe lumea cealaltă scoborând acum flăcăii/Cei căzuţi la Vid pe dealuri şi pe şesuri la Vidin,/Câţi sosesc pe rând în stoluri, adunaţi în gura văii./Stau s-aştepte alte gloate câte se vedeau că vin./Unii şterg de iarba udă câte-o sabie-ncruntată,/Din pulpana hainei, sângele duşman îl storc/Şi se laudă cu toţii şi vorbesc cu toţii-odată/Precum fac biruitorii din războaie când se-ntorc…/Dar ai noştri morţi de veacuri, câţi pieriră prin războaie,/Apărând a lor credinţă şi pământul românesc,/Stau cu ochii ţintă-n noapte şi-al lor mijloc îl îndoaie/Ca s-apropie privirea de minunea ce-o zăresc.” (“Fragment epic”).
Cea de-a doua misiune concretizată în articolul meu a fost identificarea unor lucrări plastice, dedicate bravilor noştri eroi. Am ales în acest sens câteva creaţii ale unor nume de referinţă din pictura românească:
“Izgonirea turcilor la Călugăreni” se intitulează pictura de şevalet a lui Theodor Aman (1831-1891), existentă în patrimoniul Muzeului Naţional de Artă al României, care oglindeşte episodul petrecut în ziua de 13/23 august 1595: în prim plan/dreapta se poate vedea cavaleria turcă urmărită de călăreţii lui Mihai Viteazul, care înaintează cu drapelul fluturând. Faptele istorice au fost următoarele: oastea celor zece mii de munteni conduşi de Voievod, împreună cu şase mii de ardeleni trimişi de Sigismund Báthory au încercat să oprească oastea otomană invadatoare a lui Sinan Paşa, dar din păcate – cu tot eroismul lor – nu au reuşit; turcii au ocupat Bucureştii, Mihai Viteazul s-a retras în munţi, dar a revenit, reuşind să îi învingă decisiv pe otomani la Giurgiu, în bătălia de la mijlocul lunii octombrie 1595. Scenele ilustrate cu mare talent de Theodor Aman sunt edificatoare pentru ceea ce a însemnat sacrificiul în numele Ţării Româneşti, evitând transformarea acesteia într-un paşalâc.
Marele pictor Nicolae Grigorescu (1838-1907) – care în anul 1877 se afla în Franţa – a fost chemat în ţară de către Regele Carol I al României pentru a lua parte, alături de armata română, ca pictor de front în perioada Războiului de Independenţă. Fiindu-i pusă la dispoziţie o căruţă de campanie pe care a transformat-o în atelier de pictură, Grigorescu a însoţit trupele noastre până la malul Dunării; apoi el s-a deplasat împreună cu ostaşii români la Griviţa şi Rahova, compunând multe picturi şi schiţe la faţa locului. Renumite sunt operele sale “Dorobanţul” în mai multe variante şi “Atacul de la Smârdan”. Această ultimă lucrare de mari dimensiuni (295 cm. x 388 cm.), aflată la Muzeul de Istorie al României, are o deosebită însemnătate artistică şi documentară. Iată o succintă prezentare a asaltului de la 12/24 ianuarie 1878 al trupelor Regimentului VI de Linie din Tecuci asupra satului Smârdan ca parte a operaţiunilor de cucerire a Vidinului: în prim plan pot fi văzute două leşuri (un ostaş român căzut cu mâinile încleştate pe puşcă, iar în stânga sa, un turc zăcând pe spate cu mâinile întinse simbolizând înfrângerea); pe lângă ei trec în fugă infanteriştii noştri cu baionetele în poziţii de atac; câmpul din zorii acelei dimineţi cuprinde – ca într-o “cronică a culorilor” – capete căzute în zăpadă; mantale cenuşii; fesuri roşii; flăcări ale exploziilor; cerul plumburiu şi sumbru.
Oricine rămâne foarte impresionat atunci când se găseşte în faţa picturii lui Octav Băncilă (1872-1944) care se numeşte “Invalizii la parade”: doi soldaţi infirmi poartă, pe piepturile lor, medaliile recunoştinţei, simbolizând numeroasele victime care au fost rănite sau au murit pe fronturile luptelor necruţătoare. Pictura a fost realizată de marele artist în anul 1919 după încheierea Primului Război Mondial şi poate fi văzută la Muzeul Naţional de Artă al României din Bucureşti.
Pe aceeaşi temă, la Muzeul Naţional de Istorie al României este expusă lucrarea lui Ion-Stoica Dumitrescu (1886-1956), intitulată “Scenă de luptă”, creată în anul 1917. Sunt reprezentaţi doi soldaţi aflaţi în pădure dintre care unul este rănit; alţi doi ostaşi sunt căzuţi în zăpadă, iar unul se sprijină de un copac. Tuşele sunt simple, doar în două culori: albul zăpezii şi cenuşiul copacilor. Aceluiaşi pictor îi aparţine lucrarea “Ultimul atac al gornistului rănit”, compusă în acelaşi an: cu ultimele forţe, ostaşul sună goarna, încercând să îşi încurajeze camarazii de pe câmpul de luptă.
S-ar cuveni ca fiecare dintre icoanele în cuvinte sau în culori, evocate în rândurile de faţă, ca şi multe altele găzduite de lăcaşurile culturale din România (biblioteci, librării şi anticariate; expoziţii de carte; muzee de artă şi de istorie), să nu fie doar citite ori privite, ci mângâiate cu sufletele noastre – într-un ritual secret, numai de noi ştiut – în semn de recunoştinţă faţă de vieţile tinere, spulberate în numele libertăţii urmaşilor lor. Avem motive de primă mărime în a ne cinsti eroii prin activităţi cum ar fi: lecţii în grădiniţe, şcoli primare, gimnazii, colegii şi universităţi; comunicări la simpozioane naţionale sau internaţionale; emisiuni ale posturilor de radio şi televiziune; publicarea unor cărţi, albume tematice şi ediţii filatelice omagiale; trasee turistice comemorative; cinstirea unor veterani de război.
Am dedicat rândurile de faţă Sărbătoririi Înălţării Domnului şi Zilei Eroilor/25 Mai. Este o coincidenţă salutară dacă ne gândim că toţi eroii de pe plaiurile carpatine s-au înălţat la Ceruri şi de acolo ne privesc, devenind modele ale dăruirii supreme pentru Patrie.
