Treptat, citind Confesiunile maestrului, Fernand încearcă sentimente antagonice, neputând înţelege, cu mintea sa care încă trecea faptele prin filtrul inocenţei, cum este posibil ca într-un om să coexiste însuşiri atât de contradictorii. Şi dacă într-un simplu om, poate, ar fi părut mai lesne de înţeles, cum să împace aşa ceva în cazul marelui Jean-Jacques?

„În sufletul lui Fernand se îmbinau admiraţie, teamă, milă, respect şi un uşor dispreţ cinic”.

Ulterior, ucenicul încearcă să se identifice cu idolul său, într-un carusel de trăiri şi porniri ce alternau binele cu răul. 

Deşi bătrânul filosof nu avea o stare de sănătate prea bună, moartea sa survine pe neaşteptate şi în condiţii suspecte, fiind găsit inert, grav rănit la cap. Se sugerează că prima grijă a fost să se evite un scandal, decesul să fie catalogat ca unul firesc, survenit în urma unui atac de inimă urmat de o cădere şi o lovire. În momentul în care medicul confirmă ”fără prea mare tragere de inimă”, după cum scrie Feuchtwanger, această variantă, parcă toţi, care îşi făceau în paralel o serie de calcule mai mult sau mai puţin meschine, răsuflă uşuraţi.

Toată lumea bănuia însă ceva necurat. Principalul suspect era grăjdarul Nicolas, care avea şi o legătură cu Therese, soţia defunctului. Însă cum şi Fernand cedase farmecelor acesteia, cuprins de o patimă nebună, deşi îşi respecta maestrul, înţeleg toţi că e mai bine ca acest caz să fie muşamalizat.

Formalităţile înmormântării au loc pe fondul aceleiaşi lupte crâncene, dar şi josnice, pentru a trage un profit din moartea lui Jean-Jacques Rousseau, la care participă aproape toată lumea, făcându-se chiar calculul câţi bani se pot scoate din tipărirea manuscriselor.

Therese este prezentată ca o femeie foarte simplă, lipsită de o minimă educaţie şi cultură, darmite de a pătrunde profunzimile unei opere sau ale unui spirit ales. Nicolas, alias John Bally, este văzut nu numai ca asasin al maestrului, dar şi ca o persoană de-a dreptul machiavelică, ce este capabilă de orice urzeală pentru a-şi atinge propriul scop, pentru a-şi vedea de propriul interes, iar Fernand, deşi cu o probitate morală net superioară celorlalţi, are la rândul său probleme care-i frământă conştiinţa, nefiind atât de nevinovat pe cât şi-ar dori.

În toată această intrigă, în fond, de proastă calitate, răzbate, la început timid, o idee: Jean-Jacques va continua să trăiască prin opera lui, prin ideile pe care le avusese în timpul unei vieţi tumultuoase şi chinuite, şi pe care le aşternuse pe hârtie.

Iar aceste idei valorau cât aurul.