După un ”avertisment” introductiv, plin de umor caustic, dar și de subtilitate – și, poate, de prezentare a unei taine care va fi dezvăluită ulterior -, un text care mi-a amintit cumva de stilul lui Julio Cortazar din ”Șotron” (impresie întărită și de dezvoltarea ulterioară a narațiunii) și, parțial, de cel al lui Italo Calvino din ”Într-o noapte de iarnă, un călător”, László Krasznahorkai își poartă cititorul către prezentarea unei relații ambigue tată-fiică, pe fundalul vieții unei comunități dintr-o zonă numită ”Crângul de Măceș” (de)scrisă într-un mod inimitabil, ca și la o adevărată încrengătură creată în jurul baronului Wenckheim.
Pentru că, pentru cei care iau pentru prima dată contact cu literatura sa, cred că asta trebuie spus în primul rând: indiferent că vă va plăcea sau nu (mie mi-a plăcut), scriitorul maghiar laureat cu Nobel are un stil personal, inconfundabil, care nu se aseamănă (aproape) cu nimic cunoscut.
Ca tehnică, frazele sale sunt extrem de lungi, compuse din foarte multe propoziții/alăturări de cuvinte, care se succed într-o cavalcadă amețitoare, dar care rămân în permanență logice și subsumate unei idei centrale.
În conținut, găsim de toate: umor caustic, uneori negru, descrieri ale unor stări interioare, un pic de analiză psihologică și un pic de defulare – totul, într-un melanj seducător din punct de vedere literar, dar numai pentru cei care sunt dispuși să accepte jocul (cum este, de exemplu, cazul filmelor-cult în cinematografie).
”Întoarcerea acasă a baronului Wenckheim” este în egală măsură o frescă socială a unei mici comunități, observație fină, psihologică asupra personajelor și relatare epică. Toate, pigmentate cu un umor de bună calitate, inconfundabil.
Privirea pe care László Krasznahorkai o aruncă asupra societății, a scenei locale dar și – pe alocuri – a celei internaționale este una extrem de critică. Scriitorul maghiar sesizează toate tarele, ca într-o veritabilă radiografie: micimea umană, lașitatea, răutatea, corupția, nedreptatea, fiind cuprins aproape de deznădejde, de blazare în fața unui tablou general dezolant.
Sigur, de la un moment dat încolo tehnica narativă devine cam repetitivă și ar putea să obosească citiorul, dar ce este de apreciat la Krasznahorkai este crearea în egală măsură a unei fresce sociale și conturarea unui tablou psihologic al personajelor într-un mod absolut inedit.
Personajele sunt simptomatice pentru o societate în derivă, intriga devine un pretext pentru creionarea unui ansamblu mai vast.
Într-o epocă în care abordarea clasică a literaturii, deși valoroasă în sine, nu mai este atât de căutată, iar unii autori, căutând succesul de casă cu orice preț, aleg drumul facil al literaturii șocante, oscilând între pornografie și horror, autorul maghiar alege o cale mai subtilă: spune ce are de spus într-un tipar excentric, dar, cu toate acestea, nu încearcă să șocheze cu orice preț.
Pe alocuri, e drept, scriitorul ungur reușește să creeze o ilaritate bine dozată și controlată, ca atunci când, prin personajele sale, compară, de exemplu, popularitatea lui Dante Alighieri cu cea… a unui fotbalist numit Dante, de la un club celebru.
László Krasznahorkai satirizează des în acest roman atipic, umorul și ironia fiind armele sale preferate pentru a combate tare sau trăsături de caracter cu care, structural, este incompatibil, fiind un scriitor cu anumite repere morale și culturale și cu un puternic spirit de observație.
Scara valorilor din societatea contemporană este una răsturnată, care alunecă în derizoriu, iar Krasznahorkai, ca și alți intelectuali contemporani, ia atitudine în modul care-i este mai la îndemână.
Nu este chiar un roman-manifest, dar este unul care trage, indirect, un semnal de alarmă asupra multor aspecte și aceasta îl face, în mod cert, unul foarte interesant de parcurs.
