Al Florin Țene
Ioan Cristofor (pseudonimul literar al lui Ioan Filipaș) s-a născut la 22 aprilie 1952, în comuna Geaca, județul Cluj, afirmându-se ca poet, critic literar, eseist și traducător de prestigiu în spațiul cultural românesc contemporan. Formarea sa umanistă a fost solid fundamentată prin studii filologice la Facultatea de Filologie a Universității din Cluj-Napoca (specializarea română–franceză, 1976), pe care le-a completat cu o teză de doctorat în filologie, intitulată Aron Cotruș între revoltă și rugăciune (2001), și cu un masterat în științe politice, administrative și ale comunicării (2006).
În plan profesional, a avut un parcurs divers: de la muncitor electromecanic (1972–1973) la redactor al revistei Echinox (1974–1976) și profesor de limba franceză, apoi librar și funcționar cultural. Activitatea sa publicistică și editorială s-a desfășurat preponderent în cadrul revistei Tribuna, la care a fost redactor între 1987 și 2002, perioadă în care s-a afirmat ca una dintre vocile critice și poetice importante ale Clujului cultural.
Bursele de perfecționare în străinătate (Franța, Belgia, Danemarca) au consolidat deschiderea sa europeană și vocația dialogului intercultural, mai ales în domeniul traducerilor literare și al studierii exilului românesc.
Ioan Cristofor debutează în 1968, în revista Familia, sub îndrumarea lui Ștefan Aug. Doinaș, iar editorial în 1982 cu volumul de poezii În odăile fulgerului (Editura Dacia).
Opera sa poetică se caracterizează printr-o tensiune între metafizic și concret, prin imagini de o mare plasticitate și printr-un lirism intelectualizat, filtrat prin reflecție și ironie subtilă. Poetul îmbină sacralul cu grotescul, reveria cu sarcasmul, într-o tentativă de resemantizare a tragicului existențial.
În volume precum Marsyas (2001), Casa cu un singur perete (2004), Sărbătoare la ospiciu (2004), O cușcă pentru poet (2007) sau Cine a dat foc Romei (2010), discursul liric devine tot mai grav, tensionat, cu accente expresioniste și reflexive. Metafora centrală a poetului este metafora prăbușirii luminii, a degradării spirituale într-o lume alienată, dar și a rezistenței prin cuvânt, ceea ce îl apropie de modelele poeziei blagian–barbuiene.
În plan tematic, Cristofor cultivă: motivația eului creator, ca expresie a spiritului încercat de haosul lumii moderne; obsesia exilului și a alterității, transpusă poetic sau eseistic (în lucrările despre Aron Cotruș, Nicholas Catanoy, scriitorii belgieni și israelieni); reflecția asupra limbajului poetic și a limitelor comunicării.
Ca critic literar și eseist, Ioan Cristofor a publicat volume precum Aron Cotruș, exilatul (1999), Scriitori din Țara Sfântă (2000–2004), Seneffe sau vocația dialogului (2000), Francofonie și dialog (2006), Românitate și exil (2006), Belgia sau regatul poeților (2007).
Aceste lucrări dezvăluie un spirit comparatist și analitic, interesat de destinul intelectualului român în exil, dar și de fenomenul interculturalității.
Traducerile sale din poezia belgiană, franceză, japoneză și arabă l-au impus ca unul dintre cei mai importanți traducători de poezie din Cluj, un promotor al dialogului Est–Vest în literatura contemporană. Prin antologiile Lecția tenebrelor. Poeți belgieni de limbă franceză (2000), Poeți din Kansai (2004), Florilegiu de poezie japoneză de azi (2006) sau Poeți din Tunisia (2010), Ioan Cristofor se afirmă ca mediator cultural și hermeneut al poeziei universale.
Critica literară a remarcat la Ioan Cristofor unitatea interioară a operei, situată între viziunea modernistă și conștiința postmodernă.
Aurel Sasu subliniază „intelectualizarea lirismului și rafinamentul expresiei, în care gravitatea metafizică se topește într-un ton ironic și autoironic”¹.
Mircea Zaciu remarca „rigoarea construcției poetice și capacitatea de a transforma reflecția în emoție pură”².
Alți comentatori (Marian Papahagi, Petru Poantă, Ion Pop) au observat influența „școlii echinoxiste”, dar și un profil distinct, mai tensionat și mai reflexiv.
Astfel, Ioan Cristofor aparține generației echinoxiste (alături de Ion Mircea, Dinu Flămând, Aurel Pantea, Marta Petreu), dar se singularizează prin dimensiunea sa interculturală și prin poetica exilului spiritual, comparabilă cu cea a lui Ion Caraion sau a lui Aron Cotruș.
Ioan Cristofor a primit numeroase premii literare și pentru traducere, între care: Premiul Universității din Freiburg și al revistei Zborlu a nostru (Germania, 1995); Premiul pentru traducere al Festivalului Internațional Lucian Blaga (1997); Premiul pentru traducere al Primăriei Cluj-Napoca (1998).
Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj, și al comunității literare francofone europene, prin participarea la numeroase colocvii și festivaluri.
6. Opera selectivă
Poezie:
În odăile fulgerului, 1982
Cina pe mare, 1988
Marsyas, 2001
Casa cu un singur perete, 2004
Sărbătoare la ospiciu, 2004
O cușcă pentru poet, 2007
Cine a dat foc Romei, 2010
Geamantanul de sticlă / The Glass Suitcase, 2011
Gramofonul de pământ, 2014
Eseu și critică:
Aron Cotruș, exilatul, 1999
Nicholas Catanoy sau avatarii unui peregrin, 2003
Francofonie și dialog, 2006
Românitate și exil, 2006
Belgia sau regatul poeților, 2007
Traduceri:
Lecția tenebrelor. Poeți belgieni de limbă franceză, 2000
Poeți din Kansai, 2004
Florilegiu de poezie japoneză de azi, 2006
Poeți din Tunisia, 2010
Ioan Cristofor este una dintre vocalele poetice și critice majore ale Clujului literar postbelic, situat între tradiția Echinox-ului și modernitatea reflexivă a poeziei contemporane. Poet al exilului interior, al fragilității identității și al dialogului intercultural, Cristofor reprezintă un model de intelectual european care, fără a-și abandona rădăcinile românești, construiește punți între culturi și limbaje.
Note critice
- Aurel Sasu, Dicționarul biografic al literaturii române, vol. I, Pitești, Editura Paralela 45, 2006, p. 425–426.
- Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu (coord.), Dicționarul general al literaturii române, vol. II, București, Editura Univers Enciclopedic, 2004, p. 479–480.
- Clujeni ai secolului 20, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2000, p. 87.
- Ion Pop, Poezia echinoxistă și modelele modernității, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2002.
- Petru Poantă, Echinox și echinoxismul, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1999.
Bibliografie selectivă
- Sasu, Aurel, Dicționarul biografic al literaturii române, vol. I. Pitești: Editura Paralela 45, 2006.
- Zaciu, Mircea; Papahagi, Marian; Sasu, Aurel (coord.), Dicționarul general al literaturii române, vol. II. București: Editura Univers Enciclopedic, 2004.
- Clujeni ai secolului 20. Cluj-Napoca: Editura Casa Cărții de Știință, 2000.
- Poantă, Petru, Echinox și echinoxismul. Cluj-Napoca: Editura Dacia, 1999.
- Pop, Ion, Poezia echinoxistă și modelele modernității. Cluj-Napoca: Editura Dacia, 2002.
Poezia lui Ioan Cristofor se înscrie într-o tradiție modernistă și reflexivă, influențată de Lucian Blaga, Ion Barbu, dar și de Paul Valéry și Saint-John Perse, pe linia unui lirism intelectualizat, ce asociază viziunea metafizică cu rafinamentul expresiei.
Formarea sa la Cluj, în ambianța revistei Echinox, i-a conferit un sens al echilibrului între rațiune și imaginație, între luciditatea critică și pasiunea pentru metaforă.
Petru Poantă observa că „Echinoxul a fost școala unei lucidități poetice, iar Cristofor îi este unul dintre elevii fideli și creativi, transformând analiza în emoție”¹.
De asemenea, Ion Pop evidenția în lirica sa „un ceremonial al expresiei, unde realul și idealul se suprapun într-un joc de oglinzi și de interogații”².
Astfel, poetul dezvoltă o poetică a fragilității și a neliniștii, în care „fulgerul” – simbolul iluminării și al pericolului – devine metafora centrală a creației.
Titlurile volumelor (În odăile fulgerului, Marsyas, Cine a dat foc Romei, O cușcă pentru poet) indică o viziune tragică asupra condiției artistului, prins între tentația divinului și captivitatea lumii materiale.
În plan ideatic, Cristofor reinterpretează mituri și arhetipuri (Marsyas, Roma incendiată, Meduza) printr-un filtru cultural vast, de factură europeană, ceea ce îl plasează într-o linie postmodernă a recuperării mitului și a dialogului dintre civilizații.
Activitatea de traducător a lui Ioan Cristofor ocupă un loc central în biografia sa intelectuală, ilustrând vocația dialogului intercultural.
Traducerile sale nu sunt simple transpuneri lexicale, ci acte de re-creație poetică, în care autorul „își asumă riscul echivalenței estetice” (Aurel Sasu³).
Prin antologii precum: Lecția tenebrelor. Poeți belgieni de limbă franceză (2000), Poeți din Kansai (2004), Florilegiu de poezie japoneză de azi (2006), Poeți din Tunisia (2010),
Ioan Cristofor explorează geografii lirice diverse, de la poezia francofonă belgiană până la lirica extrem-orientală, căutând „punctul de convergență între culturi prin vibrația poetică universală”⁴.
În traducerile din poezia belgiană, accentul cade pe claritatea discursului și pe fidelitatea semantică, cu o notă de eleganță clasică.
În schimb, în traducerile din poezia japoneză, Cristofor recurge la o strategie minimalistă, păstrând „golurile semnificative” și tăcerile expresive specifice haiku-ului.
Criticii au remarcat că traducerile lui „nu alterează spiritul limbii-sursă, ci o convertesc într-un limbaj românesc de o mare suplețe și precizie” (Ion Pop⁵).
În acest sens, Cristofor practică o traducere poetică hermeneutică, în care fidelitatea formală este înlocuită de fidelitatea intenției poetice.
În viziunea lui Ioan Cristofor, poezia și traducerea sunt două fețe ale aceleiași vocații: aceea de a revela sensul ascuns al lumii prin limbaj.
În volumul Francofonie și dialog (2006), autorul afirmă:„Traducerea este nu o simplă trecere dintr-o limbă în alta, ci o călătorie de la o conștiință poetică la alta.”
Această concepție îl plasează în proximitatea marilor traducători-poeți ai secolului XX (Lucian Blaga, Ion Caraion, Ștefan Aug. Doinaș), dar și a hermeneuților moderni (George Steiner, Octavio Paz), pentru care actul traductiv este o formă de creație secundară.
Prin întreaga sa activitate de poet, eseist și traducător, Ioan Cristofor a contribuit la internaționalizarea literaturii române și la îmbogățirea limbajului poetic românesc prin contactul cu alte sensibilități culturale.
Note complementare
- Petru Poantă, Echinox și echinoxismul, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1999.
- Ion Pop, Poezia echinoxistă și modelele modernității, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2002.
- Aurel Sasu, Dicționarul biografic al literaturii române, vol. I, Pitești, Editura Paralela 45, 2006, p. 425.
- Ioan Cristofor, Francofonie și dialog, Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 2006.
- Ion Pop, recenzie la Lecția tenebrelor, în Steaua, nr. 3/2001.
Ioan Cristofor este nu doar un poet al introspecției și al dramei interioare, ci și un constructor de punți între culturi, un umanist în sensul deplin al cuvântului.
Prin activitatea sa poetică și traductivă, a reușit să ofere literaturii române un orizont de universalitate și o conștiință a alterității.
Opera sa demonstrează că poezia contemporană poate fi, simultan, un act de identitate și de comuniune, un spațiu al rezistenței spirituale în fața fragmentării lumii moderne.
