Am decis să scriu câteva cuvinte despre trei membri ai unei “familii istorice” care au învins Timpul prin vieţile lor dedicate unor ample opere de referinţă. A fost un strălucit transfer de opţiuni, preocupări şi pasiuni, chiar de obsesii analitico-interpretative, iar aceste eforturi merită să fie cunoscute în liniile lor esenţiale de generaţiile de astăzi şi de cele care vor urma.
i) Constantin Giurescu s-a născut la 10 august 1875 în satul Chiojdu/Judeţul Buzău şi a decedat la 15 octombrie 1918 la Bucureşti, îmbolnăvindu-se de gripă spaniolă. După ce a învăţat la şcoala primară din satul natal, el a urmat studiile la Liceul “Sfinţii Petru şi Pavel” din Ploieşti; a absolvit în 1898 cursurile Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti fiind licenţiat în litere şi filosofie. Din acelaşi an C. Giurescu devine profesor de istorie la Liceul “Unirea”din Focşani, funcţie pe care o deţine până în 1902 după care pentru un an este director al Liceului “Al. Hâjdeu” din Buzău. Studiază la Viena cursuri în domeniul istoriei şi în paralel cercetează Arhivele Ministerului de Război, ale Curţii şi Statului. Revenit în ţară este transferat în 1906 la Gimnaziul “Cantemir Vodă” din Bucureşti şi apoi la Ministerul de Externe unde este şef al Serviciului Arhivelor. Cariera sa didactică şi academică a cuprins următoarele etape: Doctor în Litere şi membru corespondent al Academiei Române/1909; conferenţiar universitar la Facultatea de Litere/1912; membru titular al Academiei Române/1914; Rector al Seminarului Normal Superior din Bucureşti/1918.
În perioada 1906-1916 Constantin Giurescu a publicat operele Contribuţiuni la studiul cronicilor muntene; Contribuţiuni la studiul cronicilor moldovene; Capitulaţiile Moldovei cu Poarta Otomană; Oltenia sub austrieci. Documente; O carte despre politica externă a lui Rareş; Tratatul lui Constantin Cantemir cu austriecii; Letopiseţul Ţării Moldovei de la Istratie Dabija până la domnia a doua a lui Antioh Cantemir; Izvoadele lui Tudosie Dubău, Miron Logofăt şi Vasile Demian; Vechimea rumâniei în Ţara Românească şi legătura lui Mihai Viteazul; Despre rumâni ş.a.
Constantin Giurescu – născut el însuşi într-o familie de moşneni buzoieni – a rămas în universul scrierilor istorico-semantice prin studiile sale publicate postum despre această categorie de boieri. Redau în continuare câteva consideraţii despre acei boieri:
– “Cuvintele, prin care se exprimă la noi atât în limba slavonă, cât şi în cea română noţiunea de proprietate rurală, aveau toate la început înţelesul de moştenire. Din slavoneşte «ocina» şi «baştina» au trecut şi în limba română cu înţelesul de «moşie»,de«moştenire». Ca şi «dedina», «moşie» însemnase la început «moştenire», de la «moşi» din care înţeles s-a dezvoltat apoi cel actual de «proprietate rurală». Cuvintele româneşti care exprimau această noţiune erau «moştean» şi «moşnean». Şi unul şi celălalt însemnau, ca şi corespunzătoarele lor slavone pe care le traduceau, «moştenitor», «om cu moştenire», «cu moşie».”
– “Titlul de «moşnean» mai avea însă, cel puţin până la mijlocul secolului al XVIII-lea, şi un alt rost. El servea micilor proprietari ca un epitet de distincţie socială. Cine are «moşie» e un om liber, e stăpân; produsul pământului pe care-l cultivă e al lui întreg; el nu dă dijmă nimănui, nici chiar Domnului. Când majoritatea populaţiei ţării se afla în stare de şerbie, iar recolta sa era înjumătăţită printr-o îndoită dijmă către stăpân şi Domnie, calitatea de moşnean constituia în adevăr o situaţie socială privilegiată. Moşnenii sunt mândri de ea. Titlul care o exprima putea fi considerat ca un titlu nobiliar. De aici predilecţia pentru el, ceea ce aduce cu timpul generalizarea lui în dauna tuturor celorlalte care sunt părăsite.”
ii) Constantin C. Giurescu, fiul lui Constantin Giurescu, s-a născut la 13 octombrie 1901 la Focşani şi a decedat la 13 noiembrie 1977 la Bucureşti. În Capitala României el a urmat cursurile primare, gimnaziale, universitare (la Universitatea din Bucureşti) şi doctorale. A făcut studii de specialitate la Paris fiind în perioada octombrie 1920 – decembrie 1925 membru al “Şcoalei Române” din Franţa. Pe plan didactic el a fost conferenţiar suplinitor/1926 şi profesor agregat/1927. Este fondatorul în anul 1933 al Revistei istorice române şi al Institutului de istorie naţională din 1941 (acesta a fiinţat doar până în 1948). Împreună cu Gheorghe Brătianu şi Petre P. Panaitescu a susţinut activ curentul denumit “Şcoala nouă de istorie”. Constantin C. Giurescu a fost ales membru titular al AcademieiRomâne şi a primit următoarele distincţii: Premiul “Nicolae Bălcescu” al Academiei Române/1966; Premiul Ministerului Învăţământului/1969; Ordinul “Meritul Ştiinţific”/1971; Ordinul “23 August”/1976. Între anii 1950 şi 1955 renumitul istoric a fost deţinut politic la Închisoarea de la Sighet pentru activitatea desfăşurată în perioada interbelică; după 5 ani şi 2 luni de detenţie el a fost dus în satul de deportaţi Măzăreni unde a început să îşi scrie memoriile ascunse în grădina casei părinteşti de fostul său director de cabinet ministerial şi apoi păstrate – la solicitarea fiului lui Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu – de către Paul E. Michelson, profesor de istorie la Huntington Universitydin S.U.A. În anul 1996 a fost publicată în România cartea Cinci ani şi două luni în penitenciarul din Sighet având la bază acele însemnări. Ilustrul istoric este reabilitat de noile autorităţi politice, reprimit în facultate/1963 şi în Academia Română/1974.
Constantin C. Giurescu foto: https://www.radio-arhive.ro/
Constantin C. Giurescu este autorul multor cărţi şi studii istorice printre care: Istoria românilor (în 3 volume: I. Din cele mai vechi timpuri până la moartea lui Alexandru cel Bun; II. De la Mircea cel Bătrân şi Alexandru cel Bun până la Mihai Viteazul; III. De la moartea lui Mihai Viteazul până la sfârşitul epocii fanariote); Contribuţiuni la studiul marilor dregători în secolele al XIV-lea şi al XV-lea; Nicolae Milescu Spătarul; Organizarea financiară a Ţării Româneşti; Din istoria nouă a Dobrogei; Principatele Române la începutul secolului al XIX-lea; Viaţa şi opera lui Cuza Vodă; Istoria Bucureştilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre; Transilavania în istoria poporului român; Contribuţii la studiul originilor şi dezvoltării burgheziei române până la 1848; Probleme controversate în istoriografia română; Târguri sau oraşe şi cetăţi moldovene din secolul al X-lea până la mijlocul secolului al XVI-lea; Une relation inédite sur la campagne de Pierre le Grand en Moldavie; Les manuscrits roumains de la Bibliothèque Nationale ş.a. Marelui nostru istoric îi aparţine acest aforism: “Stilul nu înlocuieşte niciodată adevărul după cum veşmintele cele mai împodobite nu pot înlocui sănătatea corpului ce se ascunde sub ele. Istoria, această ultimă judecătoare pe pământ, trebuie să aibă o singură lege: dreaptă faţă de toţi inclusiv faţă de duşmani.”.
iii) Dinu C. Giurescu, fiul lui Constantin C. Giurescu, s-a născut la Bucureşti la 15 februarie 1927 şi a decedat la 24 aprilie 2018 în Capitala României în vârstă de 91 de ani. Licenţiat al Facultăţii de Istorie/Universitatea din Bucureşti, el a obţinut în 1968 titlul de Doctor în Istorie. În perioada 1968-1987 a activat ca profesor la Universitatea de Artă din Bucureşti, Secţia Istoria şi teoria artei – Muzeografie. Între anii 1990 şi 1997 Dinu C. Giurescu a fost profesor universitar la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti şi din 2001 membru titular al Academiei Române (fusese membru corespondent al înaltei instituţii din anul 1990). Dânsul a îndeplinit funcţia de preşedinte al părţii române în cadrul Comisiei româno–bulgare de istorie. Din 1988 până în 1990 a fost Visiting Professor în S.U.A. (New Jersey, Texas). Dintre lucrările sale menţionăm: Guvernarea Nicolae Rădescu; Imposibila încercare. Greva regală. 1945; România în cel de-al Doilea Război Mondial; Cade Cortina de Fier – România 1947; Lichidatorii. România în 1947; Ţara Românească în secolele al XIV-lea şi al XV-lea ş.a.
Dinu C. Giurescu foto: flickr.com
Trei mari savanţi au înnobilat – prin continuitatea şi rigurozitatea ştiinţifică a scrierilor lor – cultura română prezentând îndelungata istorie a neamului nostru şi spulberând cu solide argumente orice dubii sau comentarii tendenţioase.
