Când propui ceva (i)logic, continuă! Când vrei să și explici cum vei aplica propunerea ( i)logică, continuă! – cam acesta pare să fie sloganul celor care au lansat în piață inițiativa legislativă de descurajare a folosirii caselor de marcat inteligente, celebrele “self-pay”, de către marile lanțuri de centre comerciale. Propunerea ar viza avantajarea clientului care apelează la servicii inteligente de taxare prin obligarea comerciantului să acorde o reducere de preț și/sau taxarea prin impozitare a fiecărei case de marcat”self-pay”. Mai mult, astfel, vor fi protejați “casierii moderni” de riscul concedierii. Părea, la început, o glumă aruncată în piață pentru a fi comentată ca mai apoi să urmeze dezmințirea prin catalogarea informației drept simplu zvon. Ei bine, nu este așa, dovadă stând intervențiile de susținere venite din partea colegilor din partidul inițiator. Nu este un secret că este vorba despre PSD, partid aflat în coaliție de guvernare cu PNL. Pare că și PNL este de acord cu o astfel de măsură, dovadă că reprezentanții acestui partid au preferat să tacă. Un coleg punea măsura pe seama campaniei electorale.
Orice argument s-ar aduce în favoarea acestui demers, nu “stă în picioare”într-o economie de piață normală în care se valorifică tehnica avansată. Să le luăm pe rând. Obligarea prin lege de a ieftini produsele prin aplicarea unor reduceri de prețuri dacă un comerciant folosește casele “self-pay” reprezintă încălcarea regulilor de piață concurențiale, chiar un abuz prin uzurparea dreptului la proprietate în afaceri. În ziua de azi, marii comercianți oferă reduceri generale de prețuri la produsele achiziționate plus o reducere pentru clienții stabili prin intermediul cardului de fidelitate. Astfel prima variantă a inițiatorilor acestui proiect de lege nu are substanță și obiect. Deci, cade la o analiză a realității.
A doua variantă, aceea de a opri o eventuală disponibilizare a actualilor casieri “umani” este și mai periculoasă, deoarece nu există nicio protecție. Practic, prin lege inițiatorii se transformă în savanți care au reușit să umanizeze inteligența artificială. Ei consideră că se face o schimbare post pe post, om cu mașină și ca atare ambele variante trebuie taxate fiscal. Deci, nu este nicio protecție a angajaților în fața pericolului de șomaj, atât de mult trâmbițat de politicieni. Mai degrabă, propunerea de impozitare a mașinii de marcat și încasat valoarea produselor comercializate scoate în evidență tocmai “foamea de bani” a bugetului de stat. Să dăm un recent exemplu de “raționament” legislativ. Am citit ieri, în presă, următoarea știre publicată pe site-ul B1TV: “Social-democrații au apelat la modelul belgian, acolo unde fiecare magazin care instalează o casă rapidă de tip self pay trebuie să plătească și o taxă la stat. Astfel, instalarea unei case rapide ar putea aduce lunar, la stat, aproximativ 1.200 de lei, iar pentru clienții care preferă să își scaneze singuri alimentele ar putea fi introduse reduceri în magazin”. Să spunem că se folosește un model, fie el și belgian, dar suma de taxare vehiculată, de 1200 de lei/mașinăria „inteligentă”, vă spune ceva? Este tocmai demonstrația că inițiatorii vor să se asigure că nu vor pierde bani la buget în urma eventualelor disponibilizări în masă, despre care nu prea am auzit deoarece aceste case de marcat sunt supravegheate de foștii casieri care au și rol de consiliere. Cei 1200 de lei care se doresc a fi o taxă reprezintă tocmai totalul taxelor și impozitelor percepute fiecărui angajat, retribuit ca salariul minim pe economie. Iată. Pentru un salariu minim pe economie (3.000 de lei brut) sunt următoarele datorii fiscale către stat: Contribuție Asigurări Sociale (CAS) – 700 lei, Contribuție de Asigurări Sociale de Sănătate (CASS)- 280 lei, Contribuții de Asigurări de Muncă (CAM) – 68 de lei, Impozit pe Venit- 122 de lei. Acestea sunt taxele suportate de angajat. La rândul lui, angajatorul plătește pentru fiecare salariat 68 de lei. Însumate aceste taxe, rezultă o sarcină fiscală de 1170de lei. Varianta de taxare propusă de inițiatorii acestui proiect de lege (1200 lei)transformă mașina de marcat și încasat valoarea produselor achiziționate de către clienți mai rentabilă pentru bugetul de stat decât casierul clasic dotat cu inteligență umană.
Așa stând lucrurile, unde este protecția casierului care riscă să fie disponibilizat în urma procesului de automatizare? Nu vreau să fiu cinic, politicienii mă forțează, dar cel disponibilizat este asigurat de șomaj prin taxele deja plătite, urmând ca mașinăria să preia povara fiscală lunară suportată de fostul angajat. Mai mult, este o cale de eficientizare a muncii prin faptul că aparatul dotat cu inteligență artificială nu are nevoie de pauză de masă, cafea și țigări, nu beneficiază de concediu legal plătit sau de maternitate, acum se poartă și paternitate. În plus casa de marcat de tip „self-pay” poate beneficia de servicii de sănătate și concediu medical în caz de defecțiune tehnică deoarece posesorul acesteia plătește în continuare CASS. În caz de perimare a softului cu care este dotat ce poate conduce la înlocuirea mașinăriei, chiar a ”pensionării”, se aplică fie ajutorul de „șomaj” sau pensia legală după amortizarea „utilajului” și casarea acestuia. El este asigurat tocmai prin taxele plătite de către posesor devenit astfel, prin (i)logica propunere legislativă, angajator. Haideți că depășim orice închipuire despre tehnologie și despre viitorul care se prefigurează. Așadar ne apropiem de mesajul unei raclame a viitorului pentru un anumit tip de vopsea, fie ea și lavabilă : „Auzi, dar voi nu aveți treabă în viitorul vostru”?
Ar mai fi de spus ceva. Nu este treaba legiuitorului sau a executivului de a se amesteca în relațiile de muncă din mediul privat având, în acest caz, doar rolul de a emite și a supraveghea legislația-cadru. Avem Codul Muncii, bun sau rău, el există, cum avem recentele sectoare de negociere a contractelor colective de muncă. Este exclusiv treaba sindicatelor reprezentative la nivel de sector să negocieze clauzele unui contract colectiv de muncă cu angajatorul. În caz că nu există sindicat avem legiferat „reprezentant al salariaților” împuternicit să negocieze. Cadrul legal există și este oarecum acoperitor prin recenta modificare a Legii Dialogului Social care și-a schimbat numărul – din 122 a devenit 367, dacă nu mă înșel. Or, tocmai prin astfel de negocieri cu angajatorul partea sindicală poate introduce în contractul colectiv de muncă din sectorul comerț clauze referitoare la protecția angajatului (plăți compensatorii, obligația asigurării de cursuri de perfecționare și recalificare a salariaților) în cazul restructurărilor din cadrul societății.
Am dat aceste exemple ca să subliniez faptul că cei care au astfel de inițiative legislative plâng cu „lacrimi de crocodil” pentru scumpirile în lanț ale produselor comercializate și pentru soarta posibilelor concedieri colective. Pentru bugetul de stat inițiativa legislativă amintită este o afacere „win-win”. Nu angajatul uman va plăti taxele pe salarii, ci „angajatorul” caselor „self-pay”. Restul nu reprezintă decât simple speculații.
PS: Nu sunt un susținător al politicilor aplicate de marile concerne, în special cele de externalizare a profitului, prin tehnici de inginerie financiară, tehnici la limita legii, dar acceptate tacit de către guvernanții din întreaga lume. Mai mult, în cazul dialogului social guvernul a introdus în Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR) cerințele regăsite în Protocolul de Colaborare a Guvernului, încheiat în timpul Guvernului Ponta cu reprezentanții Coaliției de Dezvoltare a României (CDR), entitate neînregistrată din punct de vedere legal și care reprezintă interesele marilor corporații care activează în România. În PNRR se stipulează clar următoarele: „Partenerul relevant în relația cu Guvernul României pe tema politicilor economice este CDR” . Patronatele și Sindicatele reprezentative în România par să nu existe.
