Legende „paralele”, dar cu… mult adevăr în ele (IV)

Zeul Yama

Dintre toate ţarile lumii, India reprezintă un loc unde religia se află la cel mai înalt nivel, credinţa şi ritualurile de venerare a zeilor fiind respectate cu strictete, dar şi cu cea mai mare dragoste. Pleiada zeilor indieni este una foarte vastă şi diversificată.

Printre cei mai importanţi zei ai mitologiei Indiei se numară: zeii suverani Mithra, garantul întelegerilor şi Varuna organizatorul lumii, combatanţii Indra care reprezintă exuberanţa vietii şi Rudra = distrugătorul, zeii fecundităţii precum Aditi care este considerată mama zeilor, Agni = focul, Purusa = stăpânul nemuriri, Sarasvati = fluviul sacru, Vişnu = stăpânul spatţiului şi ….Yama.

Conform mitologiei indienilor, Yama este regele morţilor.

Yama este cel dintâi Om, cel dintâi muritor.

Originile sale sunt pe cât se poate de divine, avându-l ca tată pe Vivasvant, Soarele.

Zeul nu este numit numai Yama, el purtând mai multe denumiri în funcţie de regiunea în care este venerat.

Astfel, este numit Ymir in Europa de Nord şi Yima sau Manu în Iran.

Yama are şi o soră, Yami, cu care s-a unit pentru a crea omenirea, fiind consideraţi cuplul creator.

In India, in a cincizecea zi a Sărbătorii Lămpilor, fetele îşi invită fraţii la masă, le pregătesc o baie caldă şi îi venerează. Acesta este modul în care este comemorat primul cuplu uman.

Inainte de a devenei o zeitate în marea pleiadaă a zeilor indieni, Yama a fost de natură umană.

Nu numai că a avut natură umană, dar Yama a fost şi cel dintâi Om, cel dintâi care a cunoscut moartea, devenind prin urmare liderul celor răposaţi.

El însuşi sau unul dintre servitorii săi, vine pentru a-i lua pe cei care şi-au terminat firul vieţii. Nimic nu trebuie să-l distragă de la această sarcină. Şi totuşi, într-o zi este absorbit de îndeplinirea ritualurilor sacrificale şi uitaă să mai ia vreun muritor. Astfel omenirea se înmulţeşte peste măsură, oamenii ajungând să-i concureze pe zei. Situaţia revine la normal după încheierea ritualurilor respective.

Adorarea acestui zeu comportă mai multe forme, de-a lungul a sute de ani acestuia fiindu-i ridicate sculpturi, pictate tablouri, dar şi ridicate numeroase versuri. Printre aceste scrieri se numără celebrele opere indiene Vedele în care se regăseşte urmatorul fragment închinat zeului Yama: „El, ce a străbatut distanţe uriaşe şi care pentru mulţi a arătat drumul, fiul lui Vivasvant, adunătorul de oameni, Yama regale, cinstiți-l cu ofrande! Yama cel dintâi a găsit calea, păşunea cea bună de care nu vom mai fi lipsiţi! Muritorii se nasc şi îşi urmează drumul acolo unde s-au dus .

Pe teritoriul țarii noastre există o expresie, înca folosită uneori la țară , atunci când mor diferite animale : “a dat Yama în ele..”Acest cuvânt Yama nu există în nici un dicționar al limbii române dar…se foloseste de cei ce încă îl înteleg.

Oare de ce ?! Din ce “arhive” uitate ale poporului nostru este încă prezent azi având acelaș înțeles ca în urmă cu mii de ani ?

Zeul Agni

Pe teritoriul vechii Dacii, în Transilvania găsim și azi așezările Agni-ta, Pava, Pria. Sigur că cei de azi încearcă să le dea alte înțelesuri, dar …carbunele de la Agni-ta ce putea întreține dec^t…FOCUL.

Conform mitologiei Indiei, Agni reprezintă zeul focului și focul destinat sacrificiilor. Simbolizând în același timp și Soarele și Fulgerul, Agni nu este o divinitate oarecare printre altele deoarece este mediatorul între toți ceilalți zei, iar pentru oameni este ordonatorul ritualurilor, focul sacrificiilor. El este cel care aparține tuturor oamenilor, fiind numit Ogni la slavi, Ugnis la lituanieni și Atar la iranieni.

Agni este focul în toate formele sale: în cer este Soarele unde apare în toată splendoarea sa, în păduri unde izbucnește, în cămine unde încălzește atmosfera. De asemenea se manifestă și în fierbânțeala mâniei și în cea a digestiei. Orice flacără este Agni. Agni orbește cu strălucirea sa și luminează tot ce-l înconjoară.

Fiind zeul focului și având Soarele ca simbol, el dăruiește lumină tuturor, încălzind și binecuvântând cu razele sale. Este foarte bătrân, originile sale pierzându-se în negura vremurilor și totodată este tânar fiindcă are vigoarea și forța tinereții. Este zeul care nu îmbătrânește, focul născându-se din foc. Flăcările formează podoaba sa capilară, iar aurul acoperaă maxilarul său. Este nemuritor, invincibil și dominator. Este un întelept, dotat cu o inteligență deosebită și cu clarviziune, fiind inspirat, atotștiutor și prudent. El suscită gaândurile oamneilor și îi îndreaptă spre bine.

De-a lungul a mii de ani, cei care l-au slăvit pe zeul Agni au arătat iubirea față de acesta în nenumarate feluri. Fie că au compus imnuri, fie că i-au ridicat statui sau au realizat multe picturi, prezența zeului în inimile indienilor este certaă. Printre aceste scrieri se numară celebrele Vede, regăsindu-se aici un imn dedicat merelui zeu: Îl invoc astfel pe Agni în calitatea mea de însaărcinat al cultului, zeu al sacrificiului, oficiant, cel care oferă adevăratele comori. Agni este demn de a fi invocat de profeții antici ca și de cei de acum: să convoace zeii aici! Grație lui Agni, cel ce aduce sacrificiul să se bucure de bogății și de belșug zi de zi, bogății și belșug onorabile, însoțite de oameni de seamă!

Agni este reprezentat sub formă umană, dar cu trei capete bărboase. Ţine într-o mână un rozariu, iar in cealaltă un vas. Adesea este călare pe un berbec numit Vahana. Relația sa cu apele este una strânsă, plantele ce nasc din apa fiind sălașul său.

Este numit taurul apelor deoarece mulțumită lui ele sunt fecunde. Ofranada rezervată lui este țapul, simbol al forței și a virilității. Din timpuri imemorabile, în fiecare dimineața și seară, hindușii îndeplinesc ritualul focului sacrifical, în care este vărsat în foc unt limpezit, pentru a-l menține viu, în timp ce sunt rostite rugăciunile corespunzătoare.

AGNI – zeul focului, și/ori al arderilor, numit și Pavaka, Pria;

Pe teritoriul vechii Dacii, în Transilvania găsim și azi așezările Agni-ta, Pava, Pria. Sigur că cei de azi încearcă să le dea alte înțelesuri, dar …carbunele de la Agni-ta ce putea întreține…FOCUL

Zeul Rudra

Rudra reprezintă unul dintre numeroșii zei aflați în panteonul indian, dar care se găsește și azi răspândit peste tot teritoriul vechi Dacii sub tot felul de forme, de la nume precum Rudeanu, Rudaru , Rudrar, Rudari sau chiar …rude..de familie, fără a avea un înțeles deosebit în vocabularul nostru de azi.

Cu mii de ani in urma El era zeul morții și al furtunii , având în acelaşi timp o fire deosebit de distrugătoare care cauza nenorociri în rândul oamenilor.

Rudra este un zeu vedic.

Printre divinitățile binefăcătoare precum Mithra, Varuna, Indra, el este distrugătorul și colericul, adesea deținând rolul unui demon. Conform legendelor, Rudra s-a nascut dintr-un incest al lui Usas cu frații săi.

Este reprezentat cu părul împletit, pântecele negru și spinarea roșie, înveșmântat în piei de animale sălbatice și purtând un arc cu săgeti.

Este căsătorit cu Rudrani, iar cei doi se unesc printr-o lungă îmbrățișare. Rudra este vânător și stăpaân al fiarelor pădurii. Acesta nu are legături cu lumea civilizată, fiind aspru și grosolan.

Tâlharii și hoții sunt tovarășii săi, fiind patronul tuturor celor care ucid, indiferent dacă o fac din nevoie sau din plăcere.

Zeul este un mare distrugător, semănând molima și moartea. Atacă oamenii și fiarele, manevrează otrăvurile și fulgerul și răspândește teroare în jurul său.

Rudra este un zeu foarte venerat, dar și temut de supușii săi. Acest lucru este atestat de numeroase scrieri care datează din timpuri străvechi. Una din aceste scrieri este celebra Veda ( a se Vedea ) în care se găsește următorul fragment care simbolizează o invocație către marele zau: Grație remediilor pe care tu le-ai dat, o , Rudra, foarte sănătoase, voi putea trăi o sută de ierni. Alungă departe de noi dușmănia, azvârle mai departe suferința, gonește molimile în cele patru zări! Unde e, o, Rudra, mâna ta mângăietoare, pomadă și balsam, cea care îndepărtează nenorocirile divine! Privește-mă cu indulgență, o, Taurule! Picioare robuste, forme nenumărate, oacheșul redutabil s-a împodobit cu aur strălucitor. De Rudra, stăpân al intinsei lumi, firea lui Asura nu s-ar putea desprinde.

El este cel la care apelează zeii pentru treburile lor murdare. Rudra este un element marginal. Iubește tot ce nu este firesc, pe toti cei care trăiesc altfel decât majoritatea și care lupta împotriva ei. Este o forță divină, sălbatică, neîmblanzită și periculoasă. Prin urmare este un zeu temut, implorat pentru a i se obține favorurile și protecția.

Mai târziu, în hinduism, va dispărea aproape total în favoarea lui Şiva, un nou-venit care îi preia trăsăturile de distrugător și de subversiv, păstrându-și însă caracterul binevoitor. Rudra și Şiva , după unii sunt de fapt unul și același zeu.

De cele mai multe ori numele sau se folosește la plural, rudrele simbolizând lăstare ale zeului, niște reprezentanți ai săi care au ca singură menire aceea de a teroriza lumea. Fiind un zeu ciudat, prin rudre se manifestă caracterul zeului care seamană în lume crimele, otrăvurile, bolile însa care își protejează doar …rudele-familia.

Rodica … Radhika-Radha

Zeița numită și Radharani și Radhe, este foarte populară în tradiția Vaishnavism.

Ea este cea care îi aduce lapte zeului Krishna, iar în textele medievale este un avatar al lui Lakshmi.

Rodica este o zeiță a blândeței, dragostei și frumuseții.

Mă întreb: oare cum a ajuns Ea să fie prezentă în inconștientul poporului nostru care încă își numește uneori fetele Rodica, nume fără un înțeles evident, dar care e adus din trecutul uitat, știut fiind totuși faptul că, odată cu creștinarea noastră, numele pe care erau obligaţi părinții să-l dea fetelor lor la botez trebuia să fie iudaic-biblic!

Încăpățânat și acest popor al nostru?!

Rodica-Radhika , dragostea dintre ea și Krișhna este considerată o metaforă-simbol a sufletului îndrăgostit.

Dragostea lor profundă a inspirat numeroase lucrări literare, iar dansul Ei cu Krișhna, dansul Rasa lila este și azi considerat o performanță de neegalat.

În templul de la Mayapur ei sunt împreună, admirați și azi de credincioși.

Dacă se consideră că El, Krișhna, a încântat lumea, Ea, Rodica, l-a încântat și înălțat pe EL.

Ea este Zeița Supremă, adorată mai presus decât toți ceilalți. Este personificarea și simbolul devotamentului total și al energiei feminine absolute.

Există zone în India ca Vaishnavas, în West, Bengal, Assam, Manipur și Odisha unde Ea este zeitatea cea mai venerată.

Plecată de pe teritoriul Vechii Dacii, alungată de creștinism, ea încă mai răsare uneori din groapa uitării reflectându-se în numele dat unor fete din România de azi. Sora mea este una din norocoasele care poartă acest nume: Rodica-Aida Săvescu.

Îmi pare rău că nu m-am gândit atunci să-mi întreb părinții ce i-a determinat să-i dea acest nume surorii mele. Dar pe atunci nu știam ce știu acum…

Valorile-simbol puternice, cum sunt cele incluse în numele Rodica, sunt independente de valorile inferioare, impuse printr-o nouă formă religioasă. Spre exemplu, numele Rodica își merită admirația, dar folosirea limitată a acestui nume în România nu presupune nepăsare, ci mai degrabă o pierdere a unui bun spiritual ancestral și o necunoaștere a valorii sale perpetuate prin timp.

Astfel, Rodica, ascunsă în spatele unei ordini artificiale, revine în relația ontologică a valorilor și își stabilește puterea Ei în opoziție cu diversitatea și uneori egoismul unora de a crede în superioritatea absolută sau exclusivă a noilor forme religioase.

Numai actualizarea unei astfel de valori “inferioare” face mai temeinică actualizarea valorilor superioare.

Rodica a fost, este și va continua să existe în subconștientul poporului nostru dacic, deoarece ființa umană are întotdeauna puterea de a decide pentru sau împotriva unei valori, iar acest fapt constituie esența moralității.