Încă de la începutul civilizaţiei, primii oameni au devenit conştienţi că folosesc un limbaj care îi deosebeşte de toate celelalte fiinţe de pe pământ. Apoi, o dată cu trecerea timpului şi cu dezvoltarea creierului, oamenii au observat că vecinii lor mai îndepărtaţi foloseau alte cuvinte pe care ei nu le înţelegeau sau le înţelegeau parţial. Acesta a fost momentul când oamenii au început să-şi pună întrebări despre originea limbajului, despre vechimea lui, despre locul în care s-a format şi s-a dezvoltat o anume limbă. Întrebări inteligente ale oamenilor inteligenţi.
De atunci au trecut milenii, dar discuţiile despre originea limbilor, despre prioritatea, în timp, a unui grup de limbi faţă de alta, continuă cu şi mai multă intensitate în vremea noastră.
Istoria limbilor este caracterizată prin presupuneri şi probabilităţi.
Limba aparţine în general unei singure comunităţi lingvistice determinate, pentru că este produsul unor anumite condiţii istorice, care diferă de la o colectivitate umană la alta.
Limba este organul creator al gândirii: ideile noastre devin, prin exprimare, elemente obiective (din subiective, cum sunt înainte de a le comunica altora) şi ca atare se întorc în creierul nostru, unde sunt întrebuinţate la formarea de idei noi. [Wilhelm von Humboldt]
Dacă gândirea este un act individual, limba este un produs colectiv.
Populaţiile istorice sunt definite îndeobşte pe baza limbii lor, cu toate că religia începe să-şi spună cuvântul.
Diferitele aspecte ale limbii sunt: fonetica, lexicul, formarea cuvintelor, morfologia, sintaxa şi stilistica, la care putem adăuga istoria lingvistică şi geografia lingvistică.
Pentru perioada preistorică, deoarece lipsesc datele efective privind limbile vorbite, este evident că tot ce se poate spune relativ la modul în care comunicau oamenii prin vorbire, decurge din fenomene colaterale limbii.
Limba română însăşi este o arhivă nepreţuită de istorie, de nebănuit.
Latinitatea limbii române este mai veche decât Roma cu mii de ani; sanscrita conţine cuvintele originale româneşti, inclusiv cele “slavone”.
Indo-europeana este limba carpato-dunărenilor emigraţi în India, din civilizaţia Dunării de Jos. Lumea vorbea şi în neolitic. Daco/Româna Onomatopeică este mai veche de neolitic, pentru că „România” este un spaţiu de antropogeneză europeană şi depozitara întregului fond genetic european de dinainte de ultima glaciaţiune, de vreme ce splendida civilizaţie occidentală din Pirinei plus Grimaldi, din cursul ei, a dispărut fără urme în contemporaneitate, ne spune Dr.Lucian Iosif Cueşdean.
Studiile lui Ryan şi Pittman cu privire la ultima glaciaţiune la nivel Euro-Asiatic, urmată de masive deplasări umane, ca de altfel descoperirile genetice de ultimă oră, pot fi folosite pentru urmărirea dinamicii formării limbilor.
ORIGINEA INDO-EUROPEANĂ: SUD-ESTUL EUROPEI
Un articol (Internet) de Dienekes Pontikos. Traducere din limba engleză şi comentariu: Timotei Ursu
Notă introductivă: Fiind interesat de aspectele lingvistice şi de noile cercetări în domeniu, am avut o plăcută surpriză să citesc un studiu, pe internet, de lingvistică comparată, în limba engleză. Am fost impresionat şi l-am trimis lui Timotei Ursu, ani de zile consilier ştiinţific al Societăţii ”Reînvierea Daciei” din New York, pentru a-l citi şi comenta. Domnia sa nu numai că l-a comentat, dar l-a tradus în limba română. A fost publicat în ”Dacia Magazin” şi postat pe www.dacia.org . Îmi permit să-l public în această carte, cu speranţa ca cei interesaţi – citind studiul lui Dienekes Pontikos care, într-un mod ştiinţific, convingător, folosind concluziile la care au ajuns şi savanţii Igor M.Diakonov, Colin Renfrew, Kalewi Wiik, Gray şi Atkinson, consideră regiunea Carpato-Balcanică drept rădăcină a “trunchiului” acestei mari familii lingvistice Indo-Europene – să-l poată folosi. Multe dintre ideile din articol coincid cu opiniile noastre.
Excelentul comentariu al profesorului Timotei Ursu este ataşat într-un “adiţional” la finalul articolului.
IGOR M. DIAKONOV
Una dintre marile teorii rivale privind originile Indo-Europenismului presupune că locul de baştină al vorbitorilor limbilor Proto-Indo-Europene se află în Peninsula Balcanică (Sud-Estul Europei). Această teorie a fost cel mai convingător propusă de eminentul lingvist şi istoric Igor M. Diakonov în publicaţia sa bianuală (1985.”On the Original Home of the Speakers of Indo-European”, JOURNAL OF INDO-EUROPEAN STUDIES. Vol.13, pg.92). Diakonov pledează destul de convingător împotriva a două dintre cele mai remarcabile teorii rivale, cea a autoarei de origine lituaniană Marija Gimbutas (1973. “The Biginning of the Bronze Age in Europe and the Indo-Europeans: 3500-2500”, JOURNAL OF INDO-EUROPEAN STUDIES, vol.1, pg.163), care credea că Indo-Europenii sunt originari din stepele Rusiei, precum şi în opoziţie cu teoria lingviştilor georgieni T.V. Gamkrelidze şi V.V. Ivanov care propun o “origine” situată în vecinătatea Platoului Armeniei (1985.”The Migrations of Tribes Speaking Indo-European Dialects from their Original Homeland in the Near East to their Historical Habitations in Eurasia”, JOURNAL OF INDO-EUROPEAN STUDIES,vol.13, pg.49)
Diakonov efectuează o cercetare extensivă asupra evidenţelor arheologice şi lingvistice concluzionând că Proto-Indo-Europenii aveau o economie bazată pe agricultură şi pe creşterea animalelor. El critică teoria Marijei Gimbutas, apreciind că aceasta se bazează pe insuficiente evidenţe arheologice şi pe presupuneri întrutotul arbitrare când concluzionează că populaţiile preistorice foloseau calul drept armă militară. Este, de asemenea, critic referitor la ipoteza Gamkrelidze/Ivanov, atât cu argumente lingvistice cât şi pentru că aceasta postulează anumite improbabile direcţii de migrare în aprecierea limbilor Indo-Europene atestate istoric.
Diakonov demonstrează că regiunea Carpato-Balcanică deţine toate caracteristicile cunoscute drept proprii culturii Proto-Indo-Europene. Adiţional, într-un veritabil “tour de force”, el demonstrează că situarea tuturor limbilor Indo-Europene cunoscute poate fi uşor explicată dacă se acceptă această locaţie drept patrie originară, fără prea îndepărtate mişcări ale populaţiilor (cu excepţia Indo-Iranienilor, ale căror idiomuri Indo-Europene au fost “transplantate” ulterior, la sfârşitul mileniului II şi începutul mileniului I î.H.)
(În două hărţi explicative, Diakonov propune grafic, în prima – “Aria de formare Proto-Indo-Europeană în mileniile V-IV î.H.‘‘ – un teritoriu cuprinzând la Sud: Balcanii şi, spre Nord: Carpaţii Sudici, înclusiv Sudul Ardealului, axa formând-o cursul mijlociu, (“Pannonic”) şi cursul inferior (“Moesic”) al Dunării; în cea de a doua, reprezentând “Indo-Europenii în mileniul III î.H.”, el propune drept direcţii de migrare, grupele: 1. Indo-Iraniană (din Vestul Mării Negre şi, prin Nordul acesteia, spre Est), 2. Balto-Slavică (dinspre Carpaţi spre Nord), 3. Germanică (dinspre Carpaţi şi Panonia spre Nord-Vest), 4. Celtică (înspre Vest) 5. Italică (prin zona Panoniei şi Sudul Alpilor înspre Peninsula Italică), 6. Illyrică (spre ţărmurile Mării Adriatice), 7. Zona Paleo-Balcanică (considerată “sedentară”), 8. Zona migrării vorbitorilor de Proto-Greacă (din Sudul Balcanic spre Anatolia şi arhipelagul Egeean). De asemenea, harta propune o “desprindere” din zona Paleo-Balcanică, în secolele 12-8 î.H., a unor dialecte identificate drept Proto-Armenian, Phrygian, şi…”Dialecte Estice ale Thracei”, care vor da naştere unor limbi anatoliene, altele decât cele Proto-Greceşti).
Diakonov (în “The Paths of History”, Cambridge University Press, 1999) explică, potrivit concluziei sale, că Indo-Europenii au ajuns la acest nivel al expansiunii datorită avantajelor sociale pe care le-au dobândit, în comparaţie cu triburi rămase pe un plan inferior, primitiv, în jurul vetrei lor de habitat. Oricum, mă voi referi încă o dată la opinia Marijei Gimbutas şi a altor autorităţi ştiinţifice din secolele XIX şi XX, dar coroborate cu descoperirile ulterioare ale lui C.Renfrew şi J.P.Mallory: cum că cei mai vechi Indo-Europeni, trăind în mileniile V şi IV î.H. – mult înaintea Epocii Fierului – deşi posesori deja ai căruţei trase de cai, n-au fost niciodată nomazi. Mişcările lor de-a lungul şi de-a latul Euro-Asiei (probabil cu epicentrul în Balcani) n-au fost invazii militare, ci o răspândire lentă, provocată de o scădere a ratei mortalităţii şi, consecutiv, o semnificativă creştere a populaţiei. Explicaţia este aceea că populaţia care vorbea Proto- Indo-Europeana şi-a modificat alimentaţia înspre lapte şi carne şi a ajuns să practice – progresiv – o suficient de avansată agricultură (cultivând orz, grâu, struguri şi vegetale). Populaţiile înconjurătoare, trăind încă în faza incipient primitivă, erau puţin numeroase; (trecerea de la faza incipient primitivă la Comuna Primitivă prezintă tendinţa unei multiplicări a populaţiei de zeci de ori!); “primitivii” au deprins doar treptat noţiunile şi priceperile agricole ale Indo-Europenilor, adoptând în acelaşi timp şi limba acestora; mai mult chiar, acele extensii migratoare de populaţie la care ne-am referit au implicat nu numai o parte din originarii Indo-Europeni, dar şi triburi care au adoptat limba şi obiceiurile acestora la nivel de “Comuna Primitivă” (primele comunităţi coerent organizate), nivel de cutume la care evoluaseră, mai rapid în timp, înşişi Indo-Europenii.
COLIN RENFREW
Unul dintre cei mai respectaţi arheologi ai timpurilor noastre, Colin Renfrew, (“Archaeology and Language: The Puzzle of Indo-European Origins”, ISBN: 0521386756) a pledat convingător ideea că limba Indo-Europeană a fost răspândită de agricultori care, în căutare de noi pământuri, s-au “extins” din Zonele Fertile (din Sud-Est). A ajuns la această concluzie observând că mai toate marile familii de limbi au fost răspândite de către agricultori: să nu fi adus cu ei propria lor limbă agricultorii care aucolonizat Europa?… Agricultorii, în extensie treptată a unor mici grupuri din Zonele Fertile (şi, crede Renfrew, în cazul Indo-Europenilor, din Anatolia!) vor modifica profund peisajul lingvistic al zonelor în care s-au aşezat şi pe care le-au cultivat. Pledoaria atentă a lui Renfrew este valoroasă atât pentru identificarea mecanismului care a condus la extensia Indo-Europenilor originari, cât şi pentru o întegrală analiză capabilă să detecteze ceea ce este greşit în alte teorii, ori – dacă nu greşit – cel puţin axat pe evidenţe mult mai palide decât credeau autorii acestora.
Recent, lordul Colin Renfrew şi-a modificat “puţintel” punctul de vedere anterior. Acum el crede că unitatea Proto-Indo-Europeană este identificabilă în Balcani, de acord cu opinia lui Diakonov. Proto-Indo-Europenii au fost, oricum, o mlădiţă (urmaşi!) a Pre-Proto-Indo-Europenilor, iar aceia vorbeau limba primilor agricultori care au traversat Spaţiul Egeean din Anatolia pentru a se stabili în Tessalia. Acolo, ca şi în viitoarea lor expansiune nordică, s-a format comunitatea Proto-Indo-Europeană care, la rândul ei, a dat naştere tuturor limbilor Indo-Europene “istorice”, în vreme ce idiomurile din Anatolia (Hittita, Luwiana şi Palaica) sunt o mlădiţă a limbii ancestrale vorbite de Pre-Proto-Indo-Europenii “care au rămas în urmă” (în Tessalia).
Potrivit lui Renfrew (“The Tarim basin, Tocharian an Indo-European origins: a view from the west”), in V.Mair (ed.), “The Bronze Age & Early Iron Age Peoples of Eastern Central Asia, JOURNAL of INDO-EUROPEAN STUDIES MONOGRAPH #26, vol.1): “… în concordanţă cu viziunea lui Dolgopolsky şi Gamkrelidze/Ivanov şi conform lui Sturtevant (1962), sugerez că diviziunea bazică în limbile Indo-Europene incipiente a avut loc între limbile Anatoliene, pe de-o parte, şi membrii familiei Indo-Europene propriu-zise, pe de altă parte. O astfel de viziune derivă direct din ipoteza “răspândirii agricole”, de vreme ce agricultura a venit în Europa din Anatolia. Ea sugerează că toate ramurile celelalte ale limbilor Indo-Europene (cu posibila excepţie a limbii Armene) sunt derivate din ramura vestică a diversificării (în limbile Indo-Europene ale Europei, incluzând idiomurile stepei şi, de asemenea, ale platoului Iranian, central-Asiatice şi sud-Asiatice)” (…) “ Cel de-al doilea centru, cum a arătat Diakonov, este zona Balcanilor – în jurul anilor 5.000 î.H. – şi de acolo se poate înţelege o diviziune a grupului iniţialelor limbi Proto-Indo-Europene ale centrului şi vestului european (limbile “Vechii Europe”, cum le denumeşte o mai veche terminologie, acestea în mod subliniat nu cele ale lui Gimbutas). Această diviziune, pe de-o parte, iar pe de alta, cea a pământurilor stepelor din nordul Mării Negre (în mileniul IV î.H.)”.
Pentru a ilustra schema imaginată, autorul articolului reproduce, grafic, “Copacul de diviziune a limbilor Indo-Europene” (Renfrew). Acest “copac” are o “rădăcină”, numită Pre-Proto-Indo-Europeană, cu originea propusă în platoul ANATOLIAN.
Din aceasta derivă două mari încrengături: Proto-Indo-Europeana BALCANICĂ şi Proto-ANATOLIANĂ; din PROTO-ANATOLIANĂ derivă Hittita, Luwiana şi Palaica; grupa BALCANICĂ (Proto-Indoeuropeană) se divide, în timp, în sub-grupa OLD EUROPEAN şi grupa OLD STEPPE INDO-EUROPEAN. Din aceasta din urmă, potrivit ipotezei lui Renfrew, se vor naşte PROTO-SCITICA (aproximativ în zona Ucrainei actuale), PROTO-INDO-IRANIANA (în Platoul Iranian) şi PROTO-TOCHARICA (zona Tarim, în Asia), care vor naşte, la rândul lor, Iraniana, Sanskrita Vestică şi Est-Tocharică. Din cealaltă mare ramură (cea“Europeană”)se vor naşte idiomurile Celtic, Italic, Germanic, Scitic).
To illustrate the scheme of Colin Renfrew, I reproduce his tree of relationships of Indo-European languages: Pentru a înelege mai bine schema lui Colin Renfrew, reproduc Copacul de diviziune a limbilor Indo-Europene, aşa cum şi l-a imaginat el.
KALEWI WIIK
Şi mai recent, învăţatul finlandez KALEWI WIIK a propus şi el locarea originilor Indo-Europenilor în Sud-estul Europei.
Şi-a prezentat teoria asupra originilor popoarelor europene în câteva articole de revistă şi, foarte recent, în cartea sa “EUROOPPALAISTEN JUURET” care va fi curând tradusă în engleză. Are de asemenea un articol semnat pe WEB (“EUROPE’S OLDEST LANGUAGE”).
Wiik utilizează date lingvistice, genetice, arheologice şi antropologice pentru a-şi susţine teoria. El apreciază că, din 23.000 până prin 8.000 î.H., Europa a fost divizată (spontan) în trei mari regiuni, pe care le denumeşte cu “iniţiale”: Regiunea “BA” şi cea “U”, locuite de vânători ai unor mari animale sălbatice, animalele abundând în acea perioadă. Aceştia vorbeau limbi ancestral relaţionate limbilor BASCĂ şi FINO-UGRICE de astăzi. Regiunii “BA” îi aparţinea actuala zonă cuprinzând Tările-de-Jos, Franţa şi Peninsula Iberică.
De la Nordul Mării Negre spre Miazănoapte – cuprinzând o întinsă arie care încludea Moldova de Nord, actuala Polonie, Peninsula Scandinavă, Ucraina, Bielorusia etc – până la Urali, se întindea – presupune Kalewi Wiik – zona intitulată de el: “U”.
La sud de “U” şi la est de “BA” – cuprinzând, potrivit lui Wiik: Italia, Alpii Estici, actuala zonă estică a Germaniei, actualele Slovacia, Croaţia, Ungaria, Serbia, România, Bulgaria şi Grecia, – se întindea “zona X”.
Pe la 5.500 î.H., statutul ofertei naturale s-a schimbat dramatic. Extincţia a numeroase specii de animale mari a însemnat declinul succesului economic (de habitat) al regiunilor ”BA” şi “U”, capturile de vânătoare scăzând sensibil ca număr. Pe de altă parte, locuitorii zonei “X” au adoptat calea “Neolitică” de supravieţuire, constând în combinarea agriculturii cu creşterea vitelor; astfel ei au devenit economic avantajaţi şi, în consecinţă, prin creşterea nivelului de trai, au crescut ca număr de locuitori.
Acesta este momentul, spune Wiik, în care extinderea agricultorilor – originari din Balcani şi Grecia – a dat naştere etniei şi limbii Indo-Europene, limba lor servind ca “limbă francă” (limba de comunicare) a locuitorilor din Zona X , treptat aceştia renunţând la idiomurile lor vechi, convertind chiar o mare parte a neproductivilor vânători din regiunile “Ba” şi “U”.
După circa 5.500 î.H., acest proces a continuat neîntrerupt. Limbile “balcanice” şi-au format fiecare un caracter propriu, deoarece ele au absorbit elemente anterioare din multele idiomuri mici ale regiunii X; aceste elemente chiar au persistat pentru un timp, colaborând apoi pentru profilul diferit al limbilor ulterioare. La periferia expansiunii Indo-Europene s-au format limbile Germanice, Baltice, Slave, Celtice şi Iberice; acestea au fost împânzite cu numeroase elemente din limbile vânătorilor, devenind uneori chiar predominante, ca în limba Bască şi limbile Fino-Ugrice.
Către anul 3.000 î.H., Nord-Estul european (Scandinavic şi Pre-Uralic) aparţinea idiomurilor Fino-Ugrice; la Sudul acestora se situau: în actualul Nord-germanic, olandez şi baltic – idiomul Germanic; în zona actualei Polonii – idiomul Baltic, înspre actuala Ucraină – cel Slavic, în vreme ce Vestul european aparţinea idiomurilor Celtic şi Iberic. Din Nordul actualei Franţe – cuprinzând sudul actualei Germanii, coborând “pe linia Dunării” şi pătrunzând (actuala Serbie, Macedonie şi Grecie) până în sudul continentului (la Nord ocupând şi nordul Mării Negre, iar la Sud înteriorul Anatoliei) – se întindea, potrivit schemei imaginate de Wiik, Indo-Europeana propriu-zisă (iniţială).
Până la urmă, cea mai mare parte a Europei a fost “indo-europenizată”, până şi vânătorii din zonele (largi!) Basco şi Fino-Ugrice adoptând “limbi Indo-Europene”. Doar la periferia continentului, în Peninsula Iberică şi în Nord-Estul european au mai rămas puternice nuclee de “vânători” care, aparent, au adoptat agricultura şi creşterea vitelor fără să accepte o convertire lingvistică. Astfel, vorbitorii actualelor limbi BASCĂ şi FINLANDEZĂ sunt “supravieţuitori” ai vorbitorilor numeroaselor idiomuri locale, asupra cărora limbile “urcate” dinspre Sudul şi Estul european au câştigat, în toate celelalte zone, o certă prevalenţă.
GRAY şi ATKINSON
Teoria originilor Indo-Europenei în Sud-estul Europei, provenind dintr-o şi mai veche sursă (Anatoliană), a primit, recent, noi confirmări. Utilizând o metodologie similară celei utilizate în biologia evoluţionară, cercetătorii Gray şi Atkinson (“Language-tree divergence times support the Anatolian Theory of Indo-European origin”, NATURE, 426, pg. 435-439) au studiat comparativ 95 de limbi actuale (şi chiar unele astăzi dispărute), aparţinând familiei Indo-Europene. Studiul a fost efectuat pe baza unei liste de 200 de termeni de bază, identificaţi în fiecare din aceste limbi.
Ideea inovativă a acestei proceduri este aceea că limbile care derivă dintr-o sursă comună au tendinţa iniţială de a avea aceleaşi vocabulare, dar pe măsură ce trece timpul, noi termeni înlocuiesc pe cei vechi; şi astfel zona de “ întrepătrundere” (zona izogloselor) din vocabularele limbilor respective se reduce. Acest principiu poate fi utilizat pentru a determina modelul de “ramuri” din cadrul familiei de limbi, ca şi pentru a fixa în timp variatele despărţiri în noi “ramuri”. Autorii au reuşit să varieze “parametrii de absorbţie”, aceştia luând în calcul – într-o manieră sistematică – numeroasele necunoscute ale dificilei probleme examinate. Rezultatele analizei, independent de presupunerile iniţiale, se dovedesc foarte solide:
“Am testat două teorii privind originea Indo-Europenei: cea a “expansiunii culturii Kurgan”(de origine estică, n.n.) şi ipoteza “agriculturii anatoliene”. Teoria “Kurgan” se axează pe posibile evidenţe arheologice ale unei expansiuni în Europa şi în Orientul Apropiat a călăreţilor din Cultura Kurgan, cu şase milenii în urmă (socotind de astăzi). Spre deosebire de aceasta, teoria Anatoliană pretinde că limbile Indo-Europene s-au extins o dată cu răspândirea agriculturii, dinspre Anatolia, cu aproximativ 8.000 – 9.500 de ani în urmă.
În şocanta potrivire cu ipoteza Anatoliană, analiza noastră efectuată pe un set de 87 de limbi – cu un număr de 2.449 elemente lexicale – indică o marjă pentru iniţiala “despărţire” Indo-Europeană, între 7.800 şi 9.800 ani în urmă. Aceste rezultate produc solide schimbări în procedurile de clasificare, de calibrare (a limbilor), de dezvoltare a “arborelui lingvistic” şi impun priorităţi în analiza interferenţelor.”
Modelul “ramurilor” este, de asemenea, confirmat printr-o analiză lingvistică independentă a limbilor Indo-Europene (Rexova, K., Frinta & Zrzavy,”Cladistic analysis of languages: Indo-European classification based on lexicostatistical data”, CLADISTICS 19, nr.127, 2003).
Perioadele estimate astfel confirmă şocant teoria dispersiei încă din Neolitic, indicând provenienţa limbilor Indo-Europene dintr-un idiom Anatolian (cu o ramură independentă a misterioasei limbi Tocharice care s-a răspândit spre Est) şi cu descendenţa tuturor celorlalte limbi (Indo-Europene) din ceea ce este aproape siguro vatră iniţială (adică o patrie) Balcanică.
(Potrivit schemei “arborelui lingvistic Indo-European” rezultat din studiul Gray/Atkinson:
Din “Proto-Indo-Europeana “Carpato-Balcanică” s-au desprins, cu circa 7.300 de ani în urmă, două ramuri: una “sudică”, aceasta generând în timp idiomurile “Greceşti” şi cel” Armenian” şi cea de a doua, nordică” generând dezvoltarea “Europeană” propriu-zisă. Din aceasta, cu aproximativ 6.900 de ani în urmă s-a desprins ramura “Indo-Irano-Albaneză”(cuprinzând în final 23 de limbi), iar cealaltă ramură – cu aproximativ 6.500 de ani în urmă s-a divizat în patru mari grupe – cuprinzând astăzi un număr de 54 de limbi şi “dialecte independente” – grupele fiind: cea Balto-Slavă, cea Germanică, cea Italică şi cea Galo-Celtică.
TIMOTEI URSU
Vatra Indo-Europenilor a fost…Dunărea?
(Comentariu pe marginea articolului publicat de Dienekes Pontikos)
”Am tradus expunerea (Internet) lui Dienekes Pontikos, primită de la preşedintele Dacia Revival International Society of New York, dr.Napoleon Săvescu, deoarece are meritul important de a pune în evidenţă unele cercetări recente în acest domeniu – şi am propus includerea articolului în arhiva www.dacia.org din două motive: pe de o parte, aceste noi cercetări atestă ipoteza pe care Societatea “Dacia Revival” şi o serie de cercetători pluridisciplinari români o susţin de ani şi ani, aceea că spaţiul “daco-getic” (pe care, într-o apreciere excesiv limitativă, dar intrată în uz, îl putem numi şi “Carpato-Balcanic” sau“Istro-Pontic”!) prezintă toate datele de referinţă pentru a fi luat în considerare drept probabil Leagăn al etniilor Indo-Europene; pe de altă parte, aceste cercetări recente, care infirmă teorii mai vechi (socotite în România mult prea multă vreme drept… “bătute-n cuie”!), pun în valoare dreptul la noi analize în domeniul istoriei vechi şi în cel al lingvisticii comparative, cu ample repercursiuni asupra conceptului de Istorie a Românilor şi a Limbii Române.
Ne aflăm astăzi, la început de nou mileniu, într-o perioadă stiinţifică revoluţionară care marchează apusul tradiţionalei legende a “venirii Indo-Europenilor dinspre Asia” şi, în subsidiar, a o serie de “axiome istorice” cu trimitere lingvistică fantezistă, ce au aburit – până la ceaţă! – orizontul cercetărilor româneşti tradiţionale, mai toate gata să dea grâul pe neghină şi adevărul istoric naţional pe “descendenţa” din te-miri-ce vecini, mai mult sau mai puţin apropiaţi: iniţial, în intenţia de a câştiga simpatii cu revers social şi geopolitic, iar cu timpul… dintr-un penibil (şi prin nimic justificat!) complex de inferioritate.
În ce mă priveşte, am susţinut de peste două decenii – cu fiecare prilej – ipoteza că, potrivit cunoscutei teorii a “Culturilor preantice înflorite pe cursul marilor fluvii”, Valea Dunării (respectiv cursul ei central şi inferior, până la Marea Neagră) a fost o zonă de mare productivitate agrară, vegetală şi cinegetică, unde dezvoltarea prodigioasă a unor nuclee sociale primitiv-europene a condus la o creştere atât de impresionantă a populaţiei, încât era necesară o emigrare periodică a unei părţi de populaţie, excedentară, în grupuri capabile să ducă cu ele noile deprinderi (agricole, de creştere a vitelor, sociale şi militare) şi să creeze, în noi teritorii, nuclee “Indo-Europene”.
În sprijinul acestei teorii vin nu numai stratigrafiile geologice care demonstrează aluviuni de soluri foarte productive în jurul cursului central şi inferior al Dunării, dar şi studiul istorico-hidrografic care demonstrează tocmai pentru această zonă, pe de o parte, o abundenţă deosebită a precipitaţiilor în mileniile pre-antice şi antice, iar pe de altă parte frecvenţe – probabil anuale – revărsări largi ale fluviului şi pe cursurile inferioare ale numeroşilor afluenţi dunăreni. Aceste revărsări se datorau, logic, atât precipitaţiilor ample cât şi topirii progresive, în cele cinci sisteme muntoase înconjurătoare, a gheţarilor “rămaşi” în căldările marilor înălţimi de pe vremea ultimei glaciaţiuni. Aceste revărsări periodice lăsau în urmă, cu siguranţă, terenuri extrem de productive pentru cultura agricolă şi păşunat. Chiar sursele istorice scrise ne confirmă că acest debit al celui mai mare fluviu european – denumit în istoriografia grecească antică, nu întâmplător, “Fluviul-MARE, era cu mult mai mare decât astăzi. Să ne reamintim şi insistenţa cu care documentele antice ne asigură că Dunărea pe atunci se vărsa în Marea Neagră, nu cu trei, ci cu… de la cinci până la şapte braţe!.. Pe de altă parte, că acest spaţiu de referinţă era deosebit de populat o demonstrează nu numai afirmaţia fermă a lui Herodot (“Tracii sunt neamul cel mai numeros din Lume, după Inzi”), dar şi urmele – impresionante ca număr – ale unor extrem de solide culturi primitive şi pre-antice: Cris-Starcevo, Tisa I şi II, Schela Cladovei, Hamangia, Vincea-Turdaş, Boian, Cucuteni, Tei, Coslogeni, etc. Nu fără serioase motive economice au construit navigatorii greci, încă din secolele VIII-VII î.H., o salbă de “cetăţi-colonii” pe litoralul vestic şi nordic al Mării Negre, aşezări a căror funcţie era exclusiv comercială şi destinată schimburilor cu o populaţie a cărei densitate justifica un astfel de efort constructiv!
Cum tocmai zona foarte rodnicei Văi Dunărene, străjuită de protecţia naturală a Alpilor Estici, a Munţilor Dinarici, a Carpaţilor şi a Balcanilor) se identifică cu zona de habitat a etniei Geto-Dace, semnalarea unui “leagăn lingvistic Indo-European” – demonstrat acum a se fi aflat în aceeaşi zonă (!) – conduce sensibil la confirmarea “derivării” idiomurilor Indo-Europene – şi, prin urmare, şi a celor italice, incluzând cel Latin! – din… limba ancestrală a spaţiului Carpato-Balcanic. Aceasta nu e o concluzie “naiv-protocronistă”, ea este – cum rezultă din cercetările prezentate de Dienekes Pontikos – o rezultantă logică a unor dovezi istorice şi lingvistice din ce în ce mai limpezi.
Faptul că cercetătorii indicaţi mai sus, poate jenaţi de o contestare mult prea radicală a antecesorilor sau pur şi simplu dintr-o inerţie formativă, mai atârnă “copacul” lingvistic de o enigmatică – şineatestată ştiinţific! – rădăcină…“Anatoliană”, ar putea constitui subiectul unei analize, pe cât de radicale, pe atât de necesare.
Din punct de vedere lingvistic, “ramuri mai vechi” Indo-Europene (Luwita, Hittita, Armeana,Tocharica, etc) se puteau “desprinde” în străvechi milenii, nu neapărat din… Anatolia, ci puteau emigra tot atât de bine din spaţiul Istro-Pontic, traco-geto-dacic, mai ales dacă teoria “potopului” provocat prin prăbuşirea Istmului Bosfor se confirmă geologic şi arheologic: importante teritorii şi aşezări umane au fost înghiţite de apele năvălite din Mediterana şi un astfel de fenomen natural a determinat cu siguranţă masive dislocări şi emigrări de populaţii. De altfel, migraţiile etnice sud-est europene (cum sunt: cea a dorienilor, cea a ionienilor, mai târziu migraţiile galică, gotică sau slavă) dovedesc o circulaţie profilată perseverent de la Nord spre Sud (de la “rece” la “cald”) şi niciodată invers!..
Este acum cvasi-unanim acceptat principiul că apariţia Indo-Europenilor, ca vatră etnică, se datorează dezvoltării îndeletnicirilor agricole. Pe de o parte, podişul Anatoliei nu este (şi nu a fost!) atât de “productiv” agricol, în comparaţie cu zona cuprinsă între Munţii Carpaţi, Dinarici şi Balcani, încât să i se atribuie justificat o categorică prioritate în “inventarea şi dezvoltarea agriculturii”. După toate probabilităţile, practicile agricole au apărut în diferite zone geografice ofertante, mai mult sau mai puţin concomitent, dar spontan şi independent; (asta nu exclude ulterioare contacte şi preluări de priceperi, la un nivel social istoriceşte mai avansat!) Este o chestiune de logică elementară să admitem că apariţia agriculturii se datorează ofertei naturale şi nu invers; dacă cineva, ignorând distanţele enorme – (pentru populaţiile primitive ale epocilor la care ne referim: practic insurmontabile!) – ar propune drept “sursă a agriculturii” Valea Gangelui, Valea Tigrului şi Eufratului sau Valea Nilului, am putea să-i dăm, fie şi ipotetic, crezare; dar Anatolia este – şi a fost – departe de o asemenea productivitate. Dacă ar fi avut-o, populaţia Proto-Indo-Europeană – pe atunci cu siguranţă mai puţin numeroasă – n-ar fi… părăsit-o pentru a se infiltra, etnic, în…“Zona X” a lui Kalevi Wiic, zonă aparţinând ca habitat unor altor triburi, native, pe care avem tot dreptul să le socotim primitive dar nu lipsite de sentimentul proprietăţii teritoriale. Dimpotrivă, există serioase temeiuri – inclusiv arheologice – să se postuleze că Anatolia putea fi unul din “pământurile noi” înspre care au pornit valuri tribale Indo-Europene; asta de vreme ce, după cum se ştie, în proto-antichitatea la care se referă poemele homerice şi în antichitatea descrisă de Herodot, o mare parte a Anatoliei era… tracă!
Cu ce anume ar schimba teoria “copacului cu ramuri lingvistice” recunoaşterea curajoasă a dezvoltării – în timp – a vetrei Indo-Europene din înseşi densitatea şi productivitatea triburilor locale? Doar cu un plus de logică şi doar cu renunţarea la obsedanta, la permanenta stafie a “venirii bunurilor de altundeva”; aceeaşi idee lamentabilă care a capotat penibil în naiva încercare de a pune pe seama Egiptului Antic construirea monumentelor megalitice din Anglia, pe seama navigatorilor… europeni înflorirea culturilor native Maya şi Inca sau, ca să ne apropiem de propriile noastre oi, pe seama scribilor sumerieni, scrijelarea “Tăbliţelor de la Tărtăria”!…
Avem certitudinea că atenta examinare a condiţiilor naturale perfect propice ale Văii Dunării pentru dezvoltarea în timp a unei structuri sociale de maximă densitate, cu periodice valuri de emigrare a populaţiei excedentare, valuri care au “însămânţat” Indo-Europenismul în toate cele patru direcţii cardinale (inclusiv spre… Sud!), examinare coroborată perseverent cu materialul arheologic şi antropologic din ce în ce mai elocvent, va “aduce” curând disputata vatră a Proto-Indo-Europenilor la… ei acasă, pe câmpiile rodnice dintre Alpi, Carpaţi, Dinarici şi Balcani!
