După două runde scurse din noul sezon de Ligue 1, vom încerca, în măsura posibilităților, o analiză succintă și câteva concluzii referitoare la evoluția uneia dintre cele mai îndrăgite echipe din Franța, Olympique de Marseille.
În primul rând, o întrebare: era necesară o ”mână forte” pe banca echipei de pe Stade Velodrome?
Probabil că da, iar croatul Igor Tudor, care în sezonul trecut a antrenat echipa italiană Verona (și a făcut din… nimic bici, încheind pe locul 9 în Serie A cu o echipă care nu putea emite alte mari pretenții și care a obținut, uneori, rezultate surprinzătoare în compania unor echipe mai bine cotate) pare a fi o astfel de mână forte. În definitiv, contează ca echipa să meargă, și nu eventualele diferende între jucători și antrenor (care au existat, dar sperăm să fie doar ceva trecător).
Însă primele două meciuri (4-1 cu Reims, acasă, și 1-1 cu Brest, în deplasare), deși reprezintă, până la urmă, 4 puncte din 6 posibile, ceea ce nu-i tocmai rău deocamdată, au scos la iveală, din păcate, și unele carențe la nivelul jocului prestat.
Reims, care ocupă, momentan, ultima poziție în clasament, nu a fost un adversar care să-i pună prea mari probleme echipei marseilleze – iar două dintre goluri au fost, de fapt, niște mari cadouri: un autogol (chiar unul imparabil!) și o reușită în urma unui ricoșeu ca la biliard, fază mai mult comică decât ”lucrată”. Or, siguranța eficacității ofensivei o ai când învingi un adversar pe măsură și cu goluri exclusiv ”marcă proprie”.
Apoi, cu Brest, Tavares (unul dintre jucătorii care au confirmat din plin în acest debut de sezon, ca și Guendouzi) a dat un gol frumos, însă adevăratul ”golazo” a venit de la Lees-Melou, care a înscris imparabil printr-o apărare adversă care a fost simplă spectatoare. Iar Brest (o echipă tehnică și foarte arțăgoasă, nu trebuie să ne lăsăm induși în eroare de aparențe) putea înscrie chiar golul victoriei.
Ce ne-a plăcut în aceste două meciuri la OM: a părut în ansamblu mai determinată decât adversarele, jucătorii au alergat destul de mult, combinațiile au fost deseori reușite.
Ce nu ne-a plăcut: cred că fanii OM ar vrea o posesie mai bună. Posesia superioară dă încredere echipei și poate duce și la rezultate mai bune, or ea nu a depășit cu mult 50% în niciunul dintre meciuri (56% cu Reims și 54% cu Brest). (În plus, Brest a avut un raport al ocaziilor de gol de 17 la 5). Apoi, nu s-a văzut, de fapt, nicio schimbare spectaculoasă în jocul echipei față de sezonul trecut (ce-i drept, unul în care echipa din Vechiul Port a terminat pe locul secund). Se joacă corect, dar lipsește ”magia”. Acea magie, cu ghilimelele de rigoare, care a făcut-o atât de spectaculoasă și eficientă în era Bielsa, antrenorul care, în istoria recentă, a punctat cel mai mult la capitolul spectacol+imagine. În aceste condiții, nu știu dacă se justifică folosirea lui Payet, unul dintre simbolurile echipei, doar ca jucător care intră pe teren din postura de rezervă.
Desigur, însă, că este mult prea devreme pentru a trage concluzii. Să încercăm așa ceva ar însemna să cădem în eroarea celor care vor rezultate imediate și cu orice preț, ”peste noapte”, uitând că în fotbal (ca și în alte sporturi) este nevoie de timp, uneori mai mult de un sezon întreg, pentru ca rezultatele să apară și pentru ca tactica și strategia preconizate de antrenor să fie implementate și să aducă revirimentul dorit. Am încercat doar câteva impresii ”la cald”, în debutul sezonului.
Momentan, îi dăm credit noului antrenor, jucătorilor vechi, ca și nou-veniților, și ne alăturăm suporterilor ce rostesc: ”Toujours OM!”.
