7.1 C
București

Mihai Eminescu – 170

Fiii tăi trăiască numai în frăţie

Ca a nopţii stele, ca a zilei zori”

Astăzi, 15 ianuarie, în inimile tuturor celor ce trăiesc pe acest pământ numit România se află înscrisă o zi de aur: ziua naşterii lui Mihai Eminescu. De când a venit pe lume, acolo, în Ţara de Sus, cel care primul a avut viziunea splendidă a trecutului românesc pe care el îl desluşea din lumea miturilor, se împlinesc astăzi 170 de ani. Cel care la şaptesprezece ani, într-o poezie de o emoţionantă francheţe ura ţării sale „ La trecutu-ţi mare, mare viitor!” a devenit printr-o spontană adeziune populară care a acţionat – mai presus de şcoli literare, sisteme critice, doctrine – asupra generaţiilor succesive poetul naţional al Românilor. Să nu ne sfiim să rostim aceste cuvinte, să nu plecăm capul înaintea celor pe care această alăturare îi stânjeneşte şi îi face să reacţioneze cu un zâmbet maliţios, sau cu vorbe nu lipsite de duritate.

Să ne amintim cu evlavie în această zi de cel care într-o călătorie – pe care doar un destin din cale afară de crud avea să o curme – prin lumea însufleţită şi neînsufleţită a ţării sale, a dorit României, acea „dulce Românie”, cum a numit-o el:

„Fiii tăi trăiască, numai în frăţie,

Ca a nopţii stele, ca a zilei zori.”

Dacă n-avea mândria fizică, o avea pe cea morală”

Trăind în desişul lumii sale lăuntrice, Eminescu n-a fost nicicând atras de luminile marilor oraşe, de moliciunile şi estetismul unei vieţi în lume. Hoinar din fire, nu numai a trăit în haine destrămate şi sub tavane scunde şi verzi de apa ploilor, dar a simţit o plăcere în a cultiva propria mizerie, de a se privi pe sine însuşi consumat de noroaiele şi de bureţii vieţii proletare.

Dar dacă n-avea mândria fizică, o avea pe acea morală. Pătruns în linişte de valoarea proprie, arătă, după împrejurări, fie simplitate gravă, fie dispreţ înalt, preţuindu-se singur şi cu răceală înainte ca lumea să-l preţuiască. De aci un sentiment al răspunderii, o scrupulozitate în toate actele, obstinată, improductivă, care îl fac inapt pentru viaţa publică, nepreţuit pentru cea intelectuală. […]

Eminescu a fost, într-un cuvânt, un om înzestrat să exprime sufletul unei mulţimi simple ce se află în primejdia de a fi smulsă din locul rădăcinilor sale, să o înviforeze cu vehemenţă şi s-o întărească pe loc, pe care însă soarta l-a aruncat în mijlocul unei societăţi obosite tocmai de starea pe loc şi grabnică de a-şi lepăda veşmintele orientale.

Azi însă, când sufletul românesc, după o lungă călătorie prin civilizaţia străină, vrea să ia conştiinţă de sine, chipul său lunar şi amar-zâmbitor îşi regăseşte puterea asupra sufletelor contemporane şi el ne apare ca singurul în stare să dea expresie simţurilor moderne şi româneşti, şi cu fluerul său poetic să aducă aspiraţiile noastre pretutindeni,

Peste ape, peste punţi,

Peste codrii de pe munţi.

G.Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, Editura Cultura Naţională, 1932, pp.460-461.

Cel mai strălucit reprezentant al minţii româneşti creatoare”

Se scot la lumină articolele poetului, şi se vede că el nu le-a scris pentru pâine, făcându-şi râs de cei ce i-o dădeau cu o cumpănă prea mică, ce din căldura adevărată a unui suflet ce voia să facă bine, nu sie însuşi, nu prietenilor de cafenea şi berărie, nu membrilor unui cenaclu literar, ci neamului întreg, mai presus de clase şi mai presus de hotare. Se destăinuiesc scrieri ale lui pierdute prin ziare, se comunică o sumă de caiete, în care se cuprinde poezia şi proza pe care nu le-a tipărit. Dar nici nu le-a distrus, căci el ştia bine că sunt în ele diamante care aşteaptă numai ceva mai multă tăietură pentru a străluci deplin. Se văzu astfel că Eminescu, marele cetitor, era şi un mare comunicativ, un foarte harnic scriitor, şi se înţelese că el nu s-a născut beteag în aripile voinţei sale de a produce, ci că aceste aripi au fost frânte prin duşmănie, şi mai ales prin acea prietenie neînţelegătoare care le distruge mai sigur.

Un nou Eminescu apăru: minte setoasă de a şti, suflet doritor de a se împărtăşi altora, inimă revărsându-se în bunătate, ochi puternici ţintind necontenit idealul.

Şi tinerii timpului nou, dezmorţiţi de beţia formulelor mizantropice şi individualiste, simţind, odată cu puterile unei rase sănătoase, nevoia de a le exercita pentru izbânda unei culturi adevărate, au primit cu bucurie solia cea bună. La lupta lor ei au mai găsit un îndemn în icoana, curăţită astăzi de ceaţă, a celui mai strălucit reprezentant al minţii româneşti creatoare, în timpurile moderne.

16 noiembrie 1903

N.Iorga Oameni cari au fost, prima ediţie critică integrală; Ediţie critică, note şi comentarii de Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu. Studiu introductiv de Valeriu Râpeanu. Tipografia de Sud, 2009, pp.76-77.

Cel mai mare poet al neamului nostru şi cel mai de seamă al lui ziarist”

De aici se vede că există un stil comun al publicisticii politice, din care i-a fost greu să se sustragă chiar puristului; dar nu urmează deloc că Eminescu n-ar fi avut siguranţa limbii, care se recunoşte mai puţin în lexic, decât în sintaxă. Proza lui Eminescu e pătrunsă de spiritul limbii, în construcţia topică şi în pofida micilor coruperi lexicale. Fraza variază în proporţii, organizându-se adeseori periodic, deşi nu este de structura oratorică, atât de păgubitoare viabilităţii cuvântului scris. Stilul său se mlădiază după nevoile expunerii, contractându-se, sau lăsându-se în voie. Sfătos sau încordat, liniştit sau vehement, definitoriu sau descriptiv, ideologic sau literar, popular sau cărturăresc, oral sau scriptic, este un scris de o frumoasă complexitate. Mai puţin supravegheat literariceşte decât stilul jurnalistic al lui Caragiale, acest scris e mai spontan şi mai pasionat. De altă parte, foarte adeseori artistul din vers se regăseşte în proză, spre a conferi o seducţie deosebită concretizărilor sale. […]

Este fireşte ciudat şi va fi totdeauna mai de necrezut, cum de au putut dăinui laolaltă cel mai mare poet al neamului nostru şi cel mai de seamă al lui ziarist. Secretul nu cată să fie prea sumar elucidat şi se poate să-l considerăm, după terminologia lui Lucian Blaga, pe un alt plan decât acela nebulos, al tainelor cosmice, un „mister deschis”, adică insolubil. […]

Viziunea politică a lui Eminescu, romantică în preţuirea valorilor trecutului, realistă însă prin legătura pozitivă cu istoria, rămâne în dialectica culturii noastre una din cele mai de preţ mărturii ale compatibilităţii dintre condiţia poetului şi aceea a gazetarului. Prin golul care s-ar simţi în cultura noastră, dacă ne-ar lipsi activitatea lui Eminescu de la Timpul, se măsoară însemnătatea şi totodată îndreptăţirea ei.

4 iulie 1939

Şerban Cioculescu Eminesciana, Editura Minerva, Bucureşti 1985, pp.124-125, p.128, p.129

Operă nouă strălucitoare”

[…] el păstrează întotdeauna privirea aţintită la efectul produs de activitatea şi opera predecesorilor asupra procesului de dezvoltare a culturii româneşti şi oricât i-ar iubi, sau i-ar fi iubit, ştie să disocieze ceea ce este preţios de ceea ce este mediocru în lucrarea lor. Acest ochi obiectiv, lucid, nu a afectat întru nimic însă ataşamentul marelui poet faţă de înaintaşi, de aceia care constituiau veriga anterioară în evoluţia culturii noastre şi care-i dăduseră lui viaţă din viaţa lor şi artă din arta lor. Eminescu n-a devenit creatorul mare care a fost numai prin geniul său, ci şi prin receptarea integrală a tradiţiilor literare naţionale. El le-a înglobat într-o operă nouă, strălucitoare, într-o formulă poetică unică, inimitabilă, dar făcută din distilarea cea mai subtilă a tuturor formulelor particulare anterioare. Păstrând proporţiile, acelaşi fenomen petrecut cu Eminescu în poezie între 1870-1880 s-a petrecut şi cu Caragiale în proza satirică sau mai târziu cu Sadoveanu, care s-a ridicat dintre nenumăraţii, mărunţii sămănătorişti ori poporanişti.

Astfel exprimă scriitorii de seamă ai unei ţări raportul dintre tradiţie şi inovaţie, şi astfel l-a exprimat şi Mihai Eminescu, cel mai mare dintre toţi şi care, inspirându-se cel mai adânc, cel mai pios din arta înaintaşilor, a izbutit să se înalţe foarte sus pe traiectoria naţională ce duce spre literatura universală.

Zoe Dumitrescu Buşulenga. Valori şi echivalenţe umanistice. Excurs critic şi comparatist, Editura Eminescu, Bucureşti, 1973, pp.184-185.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

ULTIMA ORĂ

Inspecția Muncii anunță Programul cadru de acțiuni pentru anul 2020

Acțiunile de control desfășurate de Inspecția Muncii în cursul anului 2019, s-au concretizat în următoarele rezultate: numărul...

Mirabela Miron lansează seria conferințelor „Antreprenoriat și Leadership Feminin”

Mirabela Miron, președinte U.G.I.R. Regiunea Nord-Est, organizează o primă conferință despre Antreprenoriat&Leadership Feminin, cu un titlu sugestiv: „Estetica minții feminine”....

Profit și afaceri în creștere pentru service-urile auto

In perioada 2013- 2018 cifra de afaceri inregistrata de unitatile reparatoare auto (cod CAEN 4520) a inregistrat...

Cum își croiește viitorul politic Vladimir Putin: în primul rând, un guvern nou axat pe relansarea economică

Corespondenții presei străine la Moscova au urmărit cu mare interes ce a vizat de fapt Vladimir Putin prin schimbarea...

TRENDING