Al.Florin Țene
Pe ape line, El pășea ușor,
Ca peste timp, ca peste-un vis sonor,
Iar valul mut, cuprins de-un dor tăcut,
Se da la o parte, blând și neștiut.
Nu era vânt, nici pace deplină,
Ci o chemare veche, ce-n lumină
Își spunea taina fără de cuvânt,
Ca un ecou pierdut în legământ.
Priveau spre El cu inimi tremurânde,
Simțind în piept neliniști arzânde,
Căci nu rostea porunci sau legi de fier,
Ci Se făcea El Însuși drum spre cer.
În mâna Lui, pâinea devenea
Nu doar hrană, ci taina ce-nvia
Un început uitat de omenire,
Când foamea nu purta nume-n zidire.
Iar vinul roșu, viu și tremurat,
Era un sânge sfânt și-nmiresmat,
O jertfă spusă-n șoaptă și-n tăceri,
O inimă ce bate peste ieri.
Veneau la El cu doruri nerostite,
Cu gânduri grele, umbre rătăcite,
Și plecau iarăși plini de-un adevăr
Ce nu încape-n glasul efemer.
El nu vindeca doar rana din trup,
Ci și abisul tăcerii dinăuntru,
Și nimeni nu știa cât poate durea
Un gând tăcut ce-n sânge se ascundea.
Pe cruce sus, când cerul a tăcut,
Nu s-a sfărmat, ci-n El s-a strâns mărunt,
Iar lemnul crud, odinioară viu,
Plângea târziu un adevăr pustiu.
Cuiele grele nu țineau doar trup,
Ci lumea-ntreagă prinsă întru-n nod rupt,
Ca să nu cadă-n golul fără glas,
Unde nici timpul nu mai are pas.
„De ce?” răsună greu peste pământ,
Ca o povară dusă de un vânt,
Dar dincolo de el, în depărtări,
Era iubirea fără de-ntrebări.
Și moartea însăși, ca o poartă largă,
S-a deschis lin, fără să mai meargă
Pe legi de fier, pe margini de sfârșit,
Căci El trecuse — simplu, liniștit.
Nu ca un rege, nici ca un stăpân,
Ci ca o rază blândă din străbun,
Ce învață noaptea, pas cu pas,
Să fie zori, chiar fără de popas.
Iar noi, pierduți prin valuri și prin gând,
Pășim pe ape fără să știm când,
Și fiecare teamă, fiecare pas,
E-un început ce se renaște-n glas.
