Al.Florin Țene
Romanul intitulat Nălucile, semnat de Mihai Ganea, propune o explorare narativă cu valențe mitice și antropologice a unui moment inaugural: venirea pe lume a protagonistului într-o lume în care timpul istoric, memoria familială și fabulația se întrepătrund fertil. Autorul cultivă o estetică a confesiunii ficționalizate, unde biograficul este contaminat deliberat de elemente de legendă, contribuind la edificarea unei identități marcate de excepționalitate.
Începutul romanului, situat în „primăvara anului 1964”, nu marchează doar o dată cronologică, ci și o deschidere simbolică spre un timp al genezei, ce trimite atât la registrul sacru, cât și la cel teluric. Această ambivalență este susținută de construcția narativă, care îmbină tonul evocator, oralitatea colocvială și inserțiile livresc-ironice într-un discurs dens, plin de reverberații culturale.
Personajele sunt investite cu o funcție mitogenetică: mama, Zina, este prezentată ca o ființă „greoaie și sălbatică”, purtătoare a unui nume „imperial și popular în același timp”, iar tatăl, Țaca, pare mai degrabă o entitate decorativă, aproape vegetală, ale cărei prezențe în poveste sunt difuze și contradictorii. Această strategie de portretizare sugerează că nașterea protagonistului nu este consecința unei întâlniri umane, ci mai curând rezultatul unui „mister al întrupării”, în care paternitatea este difuză, iar maternitatea, suprasaturată de semnificații. În fond, copilul nu „apare” ca urmare a unei cauzalități sociale sau biologice, ci „se ivește”, „ca o bubă”, într-un act de autoproducere corporală și simbolică.
Textul mizează pe o voce narativă polifonică, ce alternează planul rememorativ cu cel oniric și cu accentele de monolog interior. Ironia, autoironia și grotescul funcționează ca mecanisme de decantare a traumelor și de transformare a banalului în fabulos. Intrarea în scenă a naratorului-copil este încărcată de grotesc matern: Tudorița „îl linge”, îl „șterge cu mâneca”, îl duce acasă „ca pe o legătură de praz”, punându-l „sub pat, să nu i se tragă curentul”. Aceste detalii conturează un univers postnatal ce ignoră codurile igienei moderne și evidențiază în schimb persistența unor obiceiuri arhaice, transmise instinctual.
Un aspect remarcabil al romanului este recuperarea oralității. Dialogurile sunt redate cu naturalețe, păstrând inflexiunile idiomului local și ale registrului popular. Vorbele „- Și ce-o fost, fă? – Cică băiat. – Aoleu…”, urmate de reacția vag dezamăgită a Tudoriței, „Acu-i acu, fir-ar al dracu’ să fie…”, sugerează nu doar precaritatea existenței, ci și o percepție culturală fatalistă asupra destinului masculin, încă din momentul nașterii.
În ansamblu, Nălucile se prefigurează ca un roman al genezei personale în care povestea vieții nu se constituie pe baza unui realism mimetic, ci prin fabulație, mitologizare și transfigurare poetică. Șhogu Cristofor își asumă un demers narativ original, unde trauma nașterii, memoria familială și invenția ficțională converg spre construcția unui discurs identitar de tip baroc, dens, contradictoriu și profund uman. Moștenirea Tanti Tereza era petrecăreață. Veniturile sale proveneau dintr-o pensie de urmaș consistentă. Defunctul Unchiul Anghel, a fost șofer. La Trustul Miner se găsea un parc de vreo zece camioane de mare tonaj, MAN, Krupp și Tatra, Șoferii se numeau, Anghel, Halas și Săsăran. Aceștia rulau camioanele pe drumurile grele de macadam ale regiunii, drumuri miniere până la Borșa, Băiuț dar și dincolo de granițele regiunilor geografice limitrofe. Tot ei, transportau minereurile concentrate de la flotațiile centrale la topitoriile din uzinele de plumb și rafinare a metalelor aurifere sau argintifere. O dată pe lună, transportau cu escortă militară, lingourile prețioase la uzinele din Zlatna sau Copșa Mică, pentru electroliză. De acolo, numai Dumnezeu știa unde ajungea aurul 49 munților transilvani scos la lumină de mineri. Probabil în Uniunea Sovietică, țară prietenă, ocrotitoare și iubită. Așadar, Tanti Tereza era o văduvă bogată. Unchiul Anghel fusese strângător și deținător de bunuri imobiliare. Cumpărase pământ la țară, construise o casă la Băsești, alta la Frauenbach, cu toate anexele cuvenite acestora, iar la Băsești avea o vie de toată frumusețea cu viță nobilă și pomi fructiferi de toate soiurile. A murit brusc într-o zi de ulcer gastric perforat cu peritonită secundară toxică. Dintre toate rudele, Tanti Tereza a ales-o pe Zina ca unică moștenitoare a întregii sale averi imobiliare, plus a unui cont de economii, consemnate pe un carnet CEC purtător de dobândă și înscris pe lista de trageri anuale la sorți pentru automobile. Cristina s-a trezit bogată peste noapte. Tanti Tereza a murit subit într-o zi, lăsând totul nepoatei cu testament. Deoarece Cristina nu era majoră, Zina a devenit curatorul ei prin voința legii. În felul acesta Zina, în câțiva ani a tocat toată moștenirea Cristinei, apelând mereu la judecătorii să-i dea bani din moștenirea fetei că nu are cu ce să o întrețină. De muncit nu a mai muncit pentru că s-a îmbolnăvit de tuberculoză și a stat mereu prin spital și sanatoriu. 50 Singur, cu patru copii mici pe cap, Șhogu Cristofor s-a descurcat greu angajând-o și pe mama sa în demersul lui patern și sărac. În vremea aceea, sărăcia era la modă. Toată lumea era săracă, iar unii dintre oameni trăiau chiar în mizerie. Spre deosebire de sărăcie, unde omul își mai păstrează ceva din noblețea însușirilor fundamentale, demnitate și credință în Dumnezeu, în mizerie, totul se estompează sau dispare definitiv. Omul este umilit și măturat din societate ca un gunoi. Adevărata față a socialismului a fost mizerabilă pentru majoritatea cetățenilor. Oamenii s-au înscris în partid. În decurs de trei decenii țara a întrecut la capitolul membri de partid comunist la mia de locuitori, chiar China. Ne-membrii și-au urmat destinul mizer până la moarte și chiar, dincolo. Erau puțini la număr, erau nenorociții țării. A fost o lume despre care nimeni nu își mai amintește azi, după trei decenii de la lovitura de stat din 89 când a fost împușcat „conducătorul iubit al neamului” dimpreună cu soția sa ticăloasă și criminală. Uitarea a fost programată cu scop bine determinat dinainte. Noile structuri statale nu erau altceva decât continuarea celor vechi, dar cu alții conducători ticăloși și cu alte coduri politice nenorocite. Pentru omul de 51 rând vremurile au rămas aceleași. Doar libertatea de a pleca din țară l-a satisfăcut într-un fel. Și a profitat de ea. În mai puțin de trei decenii, populația țării aproape s-a înjumătățit la număr prin exodul care a urmat. Concomitent, sporul demografic al țiganilor a completat rapid cifrele. Supranumiți lilieci, țiganii și-au asigurat supraviețuirea făcând copii cu nemiluita. Copiii primesc alocații bănești. Alocațiile bănești pentru copii sunt sursa de trei a liliecilor. Statul are grijă de aceștia. Sunt banii pentru alcool și țigări. Foarte puțini bani ajung la copiii. Având asigurată sursa de venituri cu alocațiile și apoi ajutoarele sociale suplimentare, liliecii nu mai trebuie să muncească. ̶ De ce să muncesc dacă pot să fur fără să mi se întâmple ceva rău, zic ei. Liliecii au coborât din jungla periferiilor spre văile urbane riverane aducând cu ei modul de viață al șatrelor și obrăznicia analfabetismului funcțional. În curând nimeni nu va mai vorbi de cum a fost înainte. Istoria va dispare. Poate și limba sau țara. Un indiciu de marker sensibil ar fi faptul că au început să se scrie manuale de învățare a limbii pentru copiii născuți în afara teritoriului geografic strămoșesc, iar ritmul 52 manelelor fumurii se răspândește în lume ca un imn național. Tanti Tereza a murit precaută. A intuit evoluția proastă a Zinei și a desemnat-o pe Cristina moștenitoarea ei de drept și de fapt, la o adică, încă din timpul vieții. Avea presimțirile ei bine motivate. Își ținea economiile la bancă. CEC se numea pe atunci. La moartea sa, valoarea cecului rămas era de peste patruzeci de mii lei, adică prețul unui automobil la modă atunci în țară. Concomitent, Tereza mai avea În Frauenbach o casă tip vilă, neterminată, adică în roșu, cu un teren înconjurător de un hectar, suprafață arabilă și grădină. Fiind situat într-o zonă rezidențială, care valora foarte mult. Locuința ei din Frauenbach, era de la stat. O avea, cu chirie mică, simbolică, de la autoritățile Trustului minelor unde defunctul ei soț fusese cel mai destoinic șofer pe camioane de mare tonaj transportoare de minereuri aurifere de la minele din marginea regiunii teritoriale. Apartamentul lui Tereza, se compunea din trei camere cu, anexele cuvenite la bloc, pivniță, magazie de lemne și garaj. Dar averea lui Tanti Tereza, se afla la țară. Acolo în comuna Băsești în apropiere de Cehu Silvaniei avea un teren de câteva hectare cultivat cu viță de vie nobilă, 53 cum se poartă prin partea locului. Influență ungară. influența vinurilor din Tokay. Pe lângă vie, Tereza construise, pe când soțul ei mai era în viață, o casă. O casă țărănească nouă cu tot ce se cuvine. Patru camere, mobilate cu gust și cu garnituri aduse de la oraș. Un grajd încăpător pentru vite și oi, Un hambar cu toate lucrurile necesare pentru arat, semănat și cules inclusiv cele necesare la obținerea mustului și a vinului, butoaie și teascuri. Totul era atât de bine făcut acolo și gospodărit corespunzător de femeie, încât satul o invidia pentru gospodăria ei iar fruntașii administrativi o lăudau și o invidiau în același timp. Cel mai incisiv admirator și insistent abonat la o eventuală tentativă de cumpărare, era neamul lui Boitor. Acesta domina la nivel loco-regional totul. Boitor cu ai lui vor deveni, cu timpul, stăpânii familiilor sărace. Că așa este rânduiala pe acolo. Cel sărac, fudul și alcoolic, este sau devine sluga celui bogat șiret și neînduplecabil. Dumnezeu face legea. Dar tot El a spus undeva. ̶ Mai ușor va trece cămila prin urechea acului, decât bogatul în împărăția cerului! Boitor avea acces la toate. Avea toate cheile deschizătoare a tuturor ușilor averii lui Tereza și Justina, atât la propriu, cât și la figurat. După ce Zina a 54 început să împrumute bani lichizi de la Boitor, acesta, având-o la mână, beneficia de toată averea femeii. Cristina fu ușor anihilată de situația ei juridică. Era minoră, avea un curator pe Zina și nu avea treabă cu restul. Din când în când, și din ce în ce mai des, Zina mergea la tribunal și în calitatea ei de curator, solicita bani din averea moștenită de Cristina pentru întreținerea fetei. ̶ Nu am cu ce să întrețin fata la școală, zicea ea obedientă autorităților. În realitate, îi trebuia bani pentru băutură și distracție. Odată cu majoratul Cristinei, s-a epuizat și moștenirea fetei. Șhogu Cristofor, a luat fata la el în sud și a înscris-o la facultate. Era o facultate specială cu obiect de activitate, facultatea de prelucrări metalurgice. Inginerii formați aici ajungeau până în nordul țării, angajați la uzinele de aici de profil. Cristina și Bill, soțul ei, au fost, o vreme, angajați la una dintre aceste uzine din Frauenbach. Coșul acelei uzine avea o înălțime de peste 350 metri. rog o cronică, continuare la cealaltă la acest text
În cel de-al doilea segment narativ al romanului Nălucile, autorul revine cu o luciditate tăioasă și o voce critică pregnantă, pentru a diseca în straturi succesive o altă dimensiune a traumei moștenite: nu doar istoria afectivă și familială, ci și moștenirea concretă, materială – și modul în care aceasta devine obiectul corupției morale într-o societate bolnavă de inechitate.
Capitolul intitulat Moștenirea adâncește registrul realist și cronicăresc al romanului, reconfigurând filonul autobiografic într-o reflecție socială amplă, în care viața unui personaj – Cristina – devine un exemplu revelator pentru destinul colectiv al unei generații postbelice. Naratorul recuperează, printr-un amestec de observație documentară și patos afectiv, chipurile celor rămași în umbră: văduva Tereza, curatorul corupt Zina, copilul devenit adult în ruină – Cristina.
Tonul este, pe alocuri, acid și polemic. Se construiește o veritabilă frescă socială în care România socialistă apare ca o societate profund divizată, unde moștenirea nu este doar o avere transmisă legal, ci și o sursă de decădere, abuz și, uneori, pierdere ireversibilă a valorilor. Prin imaginea Terezei – văduvă de șofer de camion minier, devenită simbol al unei mici prosperități muncite și gospodărite – autorul plasează o figură feminină în centrul unui sistem în care bărbații dispar (Anghel moare), iar femeile (Zina) se degradează moral.
Limbajul capătă inflexiuni de pamflet social, mai ales în pasajele referitoare la realitățile postdecembriste și la minoritățile etnice, unde tonul devine controversat și, pe alocuri, dur. Aici, textul își asumă un punct de vedere ideologic radical, criticând structurile statale post-‘89 ca fiind o continuare a celor vechi, cu alte chipuri, dar aceleași metehne. Acest discurs poate stârni reacții polemice, însă în economia romanului el funcționează ca un semnal de alarmă: istoria este uitată, iar uitarea e o formă de complicitate.
Cristina devine, în acest context, un simbol al rezistenței tăcute, dar și al rătăcirii. Moștenirea materială, furată treptat de Zina și de clanul Boitor, este înlocuită de o altă formă de moștenire: memoria durerii. Când Șhogu Cristofor o ia în grijă și o duce „în sud”, înscriind-o la o facultate de prelucrări metalurgice, autorul propune o soluție posibilă, dar amară – salvarea prin muncă, prin știință, prin părăsirea locurilor natale. Fraza finală despre coșul uzinei de 350 de metri încheie simbolic drumul personajului: de la viile nobile din Băsești la furnalele colosale din Frauenbach, de la rădăcina pământului la înălțimea cenușie a industrializării.
Stilistic, autorul continuă să alterneze registrul confesiv cu cel analitic. Între evocarea lirică și sarcasmul politic, textul se menține într-un echilibru tensionat, alimentat de o neliniște profundă față de istorie și de viitor. Nașterea nu este doar o istorie de familie, ci și o meditație amară despre România ca loc de memorie, dezmoștenire și – poate – renaștere.
Ultimul capitol al romanului Nașterea, intitulat „Iosefina”, împreună cu epilogul ce îl urmează, constituie o încheiere profund simbolică și liric-reflexivă a unei narațiuni marcate de memorie, genealogie și revendicare identitară. Autorul închide povestea cu o spirală narativă care pornește de la un eveniment personal – nunta Josefinei – și se împletește subtil cu o întreagă istorie familială, etnică și spirituală, reflectată prin ochii protagonistului, Șhogu Cristofor. Acest final nu este unul strict narativ, ci devine un manifest de identitate și o meditație asupra destinului.
Biserica, familia și memoria afectivă
Imaginea bisericii din Frauenbach – înălțată vizual și simbolic în deschiderea capitolului – funcționează ca loc de legătură între generații și credințe, între artă, memorie și sacru. Alegerea Josefinei de a se cununa religios în acest lăcaș restaurat de bunicul său prefigurează o punere în scenă a continuității familiei, dar și o reafirmare a valorilor asumate: tradiție, noblețe morală și apartenență. Gestul de a-l chema pe bunic să o conducă la altar depășește simplul act familial – devine un ritual de inițiere, o formă de recunoaștere și reparație simbolică.
Scena de la restaurant este un alt moment încărcat de tensiune, dar și de iubire profundă: poziționarea bunicului la masa principală, împotriva dorinței mamei, pune în lumină conflictul intergenerațional și totodată forța unei afecțiuni necondiționate. Josefina nu este doar nepoata care „își iubea bunicul”, ci figura tânără care perpetuează valorile acestuia, într-o societate aflată în continuă dezrădăcinare.
Poemul Frauenbach – o recapitulare a rădăcinilor
Intercalarea poemului autobiografic despre Frauenbach reprezintă momentul liric și confesiv suprem al romanului. Într-o desfășurare amplă, aproape mitologică, Șhogu retrasează topografia amintirii sale și mitologia propriei genealogii. Versurile libere și dens imagistice, pline de toponime și referințe arhaice sau simbolice (Tăuți, Săsar, Chiuzbaia, Creasta Cocoșului), construiesc o geografie sacră a identității sale.
Această poezie funcționează ca un act de arhivare identitară și afectivă, în care copilăria, natura, istoria și durerile se topesc într-o viziune aproape elegiacă asupra timpului. Totul este scăldat într-un amestec de melancolie și mândrie – o mândrie dureroasă a celui care a fost „născut în necazuri” și care își revendică apartenența la un spațiu imperial, într-o lume care pare că și-a pierdut centrul.
Epilogul – între testament și profeție
Finalul romanului, redactat sub forma unui epilog meditativ, se ancorează într-o nouă imagine a memento mori: cimitirul catolic Sfânta Rozalia devine spațiul de odihnă al unei genealogii marcate de noblețe, suferință și marginalizare. Prezența monumentului și a obeliscului din granit, dar și referința la fratele Ovidiu (îngropat fără cap), evocă un trecut marcat de violență, dar și o dorință de eternizare a memoriei.
Declarațiile lui Șhogu despre moștenirea sa etnică și culturală (cetățenia maghiară, mândria nobilă, conștiința imperială) trimit la o polemică identitară subtilă, dar conștientă de fracturile istoriei. Ironia amară legată de Țiganiada ca epopee națională comparabilă cu Iliada sau Eneida este un moment de luciditate critică, ce denunță provincialismul, dar și nevoia românilor de a se insinua în marile canoane culturale printr-un „text de compensație”.
Încheierea cu reflecția asupra dosarului de securitate – numit „testamentul filozofic” – reconfigurează întreaga narațiune ca pe o mărturie a unui supraviețuitor. Șhogu se definește nu doar ca personaj, ci ca autor al propriei vieți, un martor tragic al secolului XX românesc. Ultimele cuvinte, preluate din Evanghelia după Ioan – „În lume veți avea necazuri, îndrăzniți, eu am biruit lumea” – închid romanul într-o notă mesianică, dar și eliberatoare: o afirmație a demnității și a biruinței spirituale asupra suferinței.
Concluzie
Finalul romanului Nălucile transcende limitele unei simple încheieri narative. El se articulează ca o meditație amplă asupra identității, apartenenței, pierderii și recuperării memoriei personale și colective. În această ultimă secvență, Șhogu Cristofor devine nu doar un personaj, ci un simbol al rezistenței prin cultură, iubire și memorie. Nălucile se închide astfel nu cu moartea, ci cu o formă de transfigurare: o trecere de la biografie la mit, de la suferință la mântuire simbolică.
Acest roman este, cum s-ar zice, nota înaltă a unei opere deosebite.Citind acest roman, mi-a venit în mine un proverb chinezesc, care spunea:”Nu uita trecutul, el ne învață viitorul. ”
*Titlul de shogun (将軍 shōgun, lit. „conducător militar”, „general”), titlul complet Seii-Taishogun (征夷大将軍 seiitaishōgun, „marele general care subjugă/cucerește”), a fost cel mai înalt grad militar al Japoniei medievale, echivalent aproximativ cu cel de “generalissim.
