Muzeul Național de Artă Timișoara. 2021, Covid-19 nu a oprit cultura

Cum se știe, cultura este posibilă acolo unde există autonomie de gîndire și acțiune, unde omul politic și autoritățile administrativ-politice nu se implică în orientarea profesională a instituțiilor de cultură.

De ce? Atunci cînd este evaluată activitatea unui muzeu trebuie avute în vedere expozițiile permanente și temporare, valoarea pieselor expuse, curatoriatul, cataloagele elaborate și editate, publicul vizitator, cercetarea științifică, conferințele, simpozioanele și revista care include contribuțiile de specialitate ale propriilor angajați și ale colaboratorilor.

Astăzi, muzeul e o instituție dinamică ce are în vedere pe de-o parte conservarea și valorificarea propriului patrimoniu, pe de alta inovația, pasiunea pentru idei și concepte care portretizează lumea în care trăim, evidențiind istorii, personaje, lucruri, frumosul și urîtul. 

Iată de ce înțelegerea managementului muzeal este posibilă în funcție de relațiile interinstituționale în țară și în străinătate, în baza contractelor semnate, în temeiul proiectelor de anvergură națională și internațională. Vechea formă statică și provincială a muzeografiei nu își găsesc locul în actualul context al provocărilor secolului XXI.

Cu atît mai puțin atunci cînd un oraș își pune speranțele ca astfel de instituții să-l reprezinte nu numai în fața publicului propriu, ci și în fața aceluia național și international, Timișoara urmînd să fie capitala europeană a culturii.

În condiţiile pandemiei cu noul Coronavirus, strategia de dezvoltare instituțională pentru anul 2020 a urmărit asigurarea unei mai mari vizibilități a muzeului în mediul on-line.  

Muzeul Naţional de Artă Timişoara a avut ca principal proiect organizarea expoziţiei permanente de artă contemporană intitulată 1+1+1 şi SIGMA în colecțiile proprii.

E vorba de o amplă și foarte reușită expunere mai ales a operelor semnate de Ștefan Bertalan, Roman Cotoșman, Constantin Flondor și Doru Tulcan.

Expoziția a fost însoțită de publicarea unui catalog bilingv, cu reproduceri după creația celor două renumite grupuri timișorene, evidențiind noutatea în creația artistică din România postbelică.

În pofida crizei sanitare, muzeul a reușit să organizeze vernisaje, conferințe și dezbateri (cu respectarea normelor sanitare), ocazii în care a avut în centrul atenției analiza și interpretarea mediilor intelectual și artistic din Timișoara anilor 1960-1980.  

În categoria expozițiilor temporare ale muzeului se înscriu: Moara cu imagini – Artă digitală de Paul Salzberger, cea dintîi expoziție de pionierat de artă digitală. Inspirat de societatea și arhitectura locale în mijlocul cărora s-a format, reluînd teme din arta teatrală pe care a servit-o decenii de-a rîndul, Paul Salzberger a creat o sută de tablouri de artă digitală.

Ele au avut un binemeritat succes de public. Muzeul și-a luat asupra sa toate sarcinile organizatorice, așezînd inspirat și profesionist exponatele, redactând și publicând un catalog. Pentru artist – care de cîteva decenii trăiește și crează în Israel -, a fost evenimentul cel mai important al anului trecut.

În altă ordine, muzeul din Timişoara a colaborat la organizarea expoziției iniţiată de Galeria Naţională de Artă Portretistică din Budapesta dedicată artistului Miklos Barabás, oferind fotografii după lucrările artistului; s-a alăturat Institutului Cultural Român din Veneția în vederea organizării expoziţiei on-line Venezia e la sua laguna: lo sguardo degli artisti romeni del lungo Novecento, punînd la dispoziție reproduceri fotografice după lucrările artiştilor Oszkar Szuhanek şi Ioan Isac aflate în patrimoniul propriu.

Alte expoziții temporare au fost: Resurrected Matter, organizată împreună cu Fundația Triade și curatoriată de Maria Bucur; 21 de reproduceri după tablouri celebre din colecțiile muzeului  și  Artă decorativă – Colecția de textile, expoziții realizate în colaborare cu inginerul tipograf Liviu Crișan și cu restauratorul-profesor Hedy Kiss.

Alături de aceste evenimente culturale, a fost publicat în limba engleză numărul 7 al revistei Euroregionalia (revista de studii interdisciplinare a muzeului) și au fost gîndite și puse la cale proiecte excepționale împreună cu Confindustria România, Galeria de Artă a Academiei Sârbe din Novi Sad, Muzeul Wittgenstein din Viena.

În același context al deschiderii și multiplicării relațiilor cu instituții similare din Europa, remarcabil este faptul că împreună cu Fundația Art Encounters și Institutul Francez Timișoara, muzeul a făcut cele dintîi diligențe pentru organizarea în 2023 – anul în care Timișoara va fi capitala europeană a culturii – a expozițiilor Brâncuși și Brauner.

Toate acestea dau seama despre o bogată activitate în cursul unui an în care comunicarea directă cu publicul a fost întreruptă în multe muzee din lume.

Managementul de excepție din cursul anului 2020 a fost confirmat de faptul că Muzeul de Artă Timișoara a fost recunoscut prin hotărâre de guvern ca instituție de importanță națională, primind titlul de Muzeul Național de Artă Timișoara.

A fost un moment deosebit de important pentru manager și echipa sa. Și în acest fel, patrimoniul și expozițiile muzeului au primit pentru întîia oară o recunoaștere oficială a valorii lor naționale, urmînd să devină un esențial reper muzeografic românesc și european (Cf. HG din 11 decembrie 2020).

În loc de concluzie, voi spune că un muzeu precum acela din Timișoara are menirea în primul rînd de a orienta publicul local, ideologiile și politicile secolului al XX-lea negându-i dreptul de a cerceta și a-și cunoaște propriul trecut și propriul patrimoniu urban.

În absența studiilor științifice, muzeul Timișoarei a fost văduvit mult timp de un management profesionist așa cum a fost inițiat și perfectat de fondatorul său, Ormós Zsigmond.

Aidoma altor instituții de profil din România, muzeul de istorie, artă și arheologie din Timișoara (din care în anul 2006 s-a desprins secția de artă, devenind un muzeu de sine stătător) fusese tribuna unor directori aleși pe criterii politice sau comunitare și care au lucrat sub presiunea ideologiilor etnonaţionaliste, a sovietismului și a național-comunismului.

De ce spun acestea? Pentru că în secolul extremelor, muzeul a omis sau a fost obligat să omită referinţele la pluralitatea moştenirilor cultural-lingvistice şi religioase ale Timișoarei și Banatului.

Adică, la coabitarea bisericilor ortodoxă şi catolică; la interferenţele germano-austro-româno-sârbe; la integrarea evreilor emancipaţi în culturile de limbă germană, de limbă maghiară și de limbă română.

Cu alte cuvinte, ideologiile și ideologii au șters o bună parte din istoriile culturală și artistică pe care vechii locuitori ai Timişoarei o recunoşteau ca fiind a lor.

Pluralitatea și interferenţele (multi- și interculturalitatea) au fost și sunt consecinţa firească a istoriei amalgamate a acestui oraş de graniţă, fapt ce s-a regăsit în denumirile lui în mai multe limbi: Timişoara/Temeswar/Temesvár/Temeschburg/Temišvaru; în presa și școlile plurilingve, română, germană, maghiară, sârbă; în comportamentul social nediscriminator, în iniţitivele individuale şi civice, în dispoziţia cooperantă a autorităţilor administrative.

Atunci când în secolul al XVIII-lea s-a construit ca urbe modernă, Timișoara era în acord cu diversitatea lingvistică și religioasă a locuitorilor săi.

Așa se explică faptul că a excelat prin coabitarea pașnică a românilor, sârbilor, germanilor, evreilor, maghiarilor, boemilor, cehilor, slovacilor,  bulgarilor, țiganilor ș.a.

Spiritul Timișoarei trimite la cosmopolitism și ecumenism, dar și la lumina și reformele luministe de unde ne-am inspirat atunci cînd am formulat conceptul viitoarei capitale europene a culturii.

Un asemenea înțeles al lucrurilor ar trebui să redevină parte din orientarea intelectuală de astăzi a orașului, aceea care poate contribui la renașterea europenității lui de altădată.

În nici un caz, neotribalismul, incitarea la ură sau defăimarea celor care au cercetat, au scris și au redat prin studiile și cărțile lor realitățile istoriilor locală și regională.