Ion, fiul lui Luca Caragiale, venea pe lume la doi ani și două săptămâni după ce în „țara de sus” la Ipoteştii din apropierea Botoşanilor se născuse Mihai, fiul căminarului Eminovici, cel care avea să capete în literatură numele Eminescu.
Tineri fiind, cei doi vor începe epocalul lor drum literar urcând poezia, dramaturgia, proza românească pe culmile desăvârșirii artistice, ale profunzimii gândirii, ale perenității tipologice.
Observator al vieții cotidiene, urmărind distorsiunile morale și lingvistice ale timpului, Ion Luca Caragiale a creat o galerie de personaje care au devenit permanenţele negative ale societății românești. Am putea spune că datorită lui, de mai bine de o sută de ani, noi, românii, avem armele cu care ne apărăm, ne răzbunăm, persiflând relele politicianismului, ale demagogiei, ale filistinismului. Și nu numai atât.
De la „micul Goe” până la onorabilii prezidenţi ai mai multor comitete și comiții, Caragiale a întrupat defectele perene de caracter ale înaltei societăţi românești, întâlnite ieri, prezente și azi. A fost autorul marilor construcții comice și ale momentelor pe bună dreptate numite de un contemporan al apariției lor „monumente”, nu „momente”. Dar Caragiale nu a fost numai autorul comediilor și al schițelor prin care a așezat „pecetea comică” asupra moravurilor și năravurilor, a „lanțului slăbiciunilor” din lumea care îl înconjura și pe care el a observat-o ca nimeni altul.
A fost deopotrivă scriitor tragic, primul scriitor care a conferit literaturii române această dimensiune. Drama „Năpasta” și nuvelele sale precum „O făclie de Paști, „În vreme de război” , „Păcat” și nu numai sunt de asemeni capodopere ale literaturii române. Abordând această dimensiune a operei lui Caragiale trebuie să reamintim ceea ce a spus marele nostru critic Garabet Ibrăileanu: lumea tragică în opera lui Caragiale e lumea satului, lumea comică e lumea orașului. Satul nu a fost pentru el obiect de satiră, ci izvorul zguduitoarelor trăiri morale care nu cunosc tranzacții, subterfugii, împaciuiri profitabile, mascarade sentimentale.
Și atunci când în 1907 a citit, pentru că se afla departe de țară, despre răscoalele țărănești, a scris răsunătorul pamflet „1907 – din primăvară până în toamnă”, act de acuzare nemilos la adresa clasei politice românești, vinovată de tot ceea ce era rău în țara noastră, adeziune nereticentă la cauza țărănimii revoltate.
Ca un omagiu datorat acestui geniu al literaturii române, reproducem necrologul scris de Nicolae Iorga, splendidă caracterizare a omului și a operei, model al portretisticii românești.
