-1.2 C
București

Noi nu suntem urmaşii Romei (II)

Vom încheia această dezbatere analizând o a doua întrebare fundamentală, la care se vrea un răspuns din partea oricărui aşa-numit “istoric” şi “lingvist” lipsit de credinţă sau bunăvoinţă în acceptarea Adevărului: cum vă explicaţi că romanii au reuşit în aproximativ 100 de ani, aflaţi fiind la 1500 kilometri departe de Roma, performanţe pe care nu au fost în stare să le reproducă în propria lor casă?… si asta fără ca picior de roman să fi călcat pe mai mult de 86% din teritoriul Daciei!

„Ardealu’a stat sub Unguri aproape ani o mie

Si asupriţi Românii, aşa precum se ştie,

Nu şi-au uitat nici graiul, nici obicei, nici portul,

Cum de-n zecea parte Dacii uitară totul?”

Apariţia şi existenţa Ungariei s-au datorat convieţuirii hunilor cu populaţia primitoare geto-dacă care i-a învăţat agricultura, păstoritul şi care apoi a fost asuprită şi sfârtecată în numele catolicismului. Mulţi aristocraţi români Transilvăneni, pentru a-şi salva viaţa şi avutul, s-au convertit la catolicsm, s-au maghiarizat, însă n-au uitat nici limba, nici tradiţiile. De ce astăzi noi să credem că ce n-au putut face ungurii în o mie de ani au putut face romanii în putin mai mult de 100 de ani !?… Cu alte cuvinte, cum putem crede că aceşţia i-au determinat nu numai pe dacii ocupaţi, dar şi pe cei 86% liberi să înveţe “latina” şi în acelaşi timp să-şi uite propria limbă?…

“Când sub Traian Romanii i-au biruit pe Daci,

La Sarmisegetuza n-a trebuit tălmaci!

Afirma Densuşianu şi asta totul schimbă:

Deci Dacii şi Romanii vorbeau aceeaşi limbă!

Cum e posibil asta? Indată vă explic,

De n-aţi pierdut răbdarea şi m-ascultaţi un pic:

‘Naintea erei noastre, cât? Nu prea ştiu precis

La Nord şi Sud de Istru (de Herodot e scris)

Trăia un popor harnic, pe plaiuri Carpatine

Ce cultiva pământul, vâna, creştea albine

Si după zona-n care acei oameni trăiau,

Ei Daci sau Geţi sau Sciţi sau Iliri se numeau.

Uniţi sub Burebista şi-apoi sub Decebal

Ei stăvileau barbarii, ce veneau val de val…

Dar secole’nainte când nu erau regat,

O parte-acestor Traci spre vest au emigrat

De-a lungul Europei, pe-alocuri s-au oprit

Si-aproape în tot Sudul, treptat s-au stabilit

Iar bunele-obiceiuri şi limba o păstrară,

Deşi cu alte neamuri, în timp se-ncrucişară

Aşa se-explică faptul de ce zisa Latină

Au înţeles-o Dacii şi nu li-era străină!

Deci nu cu Roma’ncepe al nost’bogat trecut,

Ci mult mai înainte căutaţi un început!”

In conformitate cu afirmaţiile lui Densuşianu despre migraţia spre vest a pelasgilor în Dacia Preistorică[i] şi ale lui N. Iorga în Istoria Românilor, în mod special în capitolul intitulat “Strămoşii înainte de romani”,[ii] a existat o “Românie Apuseană” din care s-au desfăcut naţiile franceză, italiană, spaniolă, portugheză şi o “Românie Răsăriteană” unde urmele-i trăiesc încă…

Un aspect controversat cu privire la limbă, care mi se pare că a fost ignorat, ar fi: dacă “romanitatea Occientală” a evoluat dezvoltându-se în mai multe limbi romanice (italiana, latina, spaniola, provensala, portugheza, franceza), de ce în cadrul “Românităţii Orientale” nu s-a ajuns la formarea unei limbi noi, ci s-a rămas numai la stadiul de dialecte: istro-român (pe teritoriul ocupat de iugoslavi), megleno-român (pe teritoriul ocupat de bulgari), aromân (pe teritoriul ocupat de greci), daco-român (România de astăzi, plus teritoriul ocupat de ruşi, ucrainieni şi iugoslavi – aşa numitul Banat Sârbesc), si putin mai spre vest retro-românii ( Elvetia cantonul Grizon ) ?

Unitatea lingvistică a acestor dialecte nu poate avea decât o explicaţie: cuceritori romani au întâlnit o populaţie de aceeaşi limbă.

Dacă astăzi se consideră că 95% din cunoştinţele acumulate de omenire sunt obţinute în ultimii 50 de ani… să vedem cum istoria se poate de asemeni schimba.

Când, nu demult s-a publicat teoria evoluţiei speciei umane în funcţie de vechimea cromozomală, s-a ajuns la concluzia că “prima femeie” ar fi apărut în Sud-Estul Africii. Următorul pas uriaş ar fi fost Nordul Egiptului, iar de aici, Peninsula balcanică, la…  noi! Când cei de la Cambridge[iii] vorbeau de arienii din zona Carpato-Dunăreană, teoria cromozomală nu apăruse încă. Si din nou, de la noi, se desprind două mari grupuri, unul ce se va răspândi spre Est, Indo-Asia, iar celălalt spre estul Europei.

Dacă cineva ar căuta în arhivele romane ori cele de la Vatican, ar găsi manuscrisul doctorului Traian, Criton, care ne descria pe noi, geto-dacii.

 Mai mult, când poetul roman Ovidiu a fost deportat la Tomis (Constanţa de astăzi, pe ţărmul apusean al Mării Negre) a scris şi poeme în limba localnicilor sciţi, limba tracilor, dar în alfabet latin[iv] limba pe care a putut să o înveţe cu uşurinţă datorită asemnănării limbii latine cu ea. Din păcate, poemul este pierdut pe undeva prin arhivele Vaticanului şi nimeni până în prezent nu s-a lăsat “convins” în a-l găsi.

Odată stabilită problema limbii geto-dacilor, descoperim cu mândrie că noi nu suntem urmaşi nici ai slavilor, nici ai romanilor, ci ei sunt urmaşii noştri.

După N. Iorga analizele chimice au arătat că parte din aurul faraonilor egipteni provine din Munţii Apuseni[v] şi nimeni nu s-a decis de atunci să facă un studiu al acestei probleme pe măsura potenţialului tehnic de astăzi. Stie oare cineva că Spartacus, acel gladiator care s-a autoeliberat şi s-a pus în fruntea sutelor şi miilor de sclavi romani, creând o armată care a speriat Roma, era un trac de-al nostru, din munţii Rodopi?…[vi]

Răspândirea pelasgilor, tracilor şi geto-dacilor

Herodot arăta că: “… după indieni, neamul tracilor este cel mai numeros dintre toate popoarele.”[vii] Să ne oprim puţin asupra acestui aspect: după localizarea lor geografică încep să se desprindă geto-dacii prin primul mileniu î.Hr. la nord de Istru (Dunăre), ilirii (zona Albaniei de astăzi), sciţii (Dobrogea), etc. Ne răspândim treptat în toată Europa, cât şi în toată Peninsula Balcanică, pe care o stăpânim pentru sute şi sute de ani. In zona Mării Egee, a insulelor ei, cum este Creta, cât şi a Asiei Minor (Turcia de astăzi), apar culturi ca cele mino-miceniene. Grecii “prieteni noştri heleni” de mai târziu, cam le place să-şi spună, sosesc în Europa din zona estică a Mării Caspice în jurul anilor 1900-1600 î.Hr., aheii si eolienii, fiind iniţial o populaţie tribală nomadă. Sosesc în grupuri mici, “înalţi, blonzi” cum îi descrie marele poet antic (orb!) Homer, urmaţi 300-400 de ani mai târziu de dorieni ( sositi din nordul Dunarii ) care-i subjugă pe primii, iar apoi de triburile  ionice ( tot din nordul Dunarii ). Toţi aceştia îşi găsesc “casa ideală” la noi în Peninsula Balcanică, împingându-ne spre Nord-Vestul ei şi numindu-ne mai târziu macedoni, iliri, geţi, daci, sciţi, după locurile în care trăiam, în ciuda limbii comune vorbite.

Odată pătrunşi în spaţiul Balcanic, invadatorii greci, aflaţi la începutul stadiului de civilizaţie, se impun cu duritate asupra populaţiei locale, distrug aşezările egeene, pentru ca mai târziu să absoarbă majoritatea culturii locale. Ei împrumută mult din cultura egeenilor, a mino-micenienilor şi a egiptenilor, întemeindu-şi o cultură proprie, cea grecească, care se va răspândi în Europa. Nu numai cultura au împrumutat-o, dar şi scrierea, alfabetul: dacă “Linear Script A”, incomplet descifrat, încă mai păstrează caracterul hieroglific, “Linear Script B” reprezintă un dialect arhaic grec, pentru ca 700 de ani mai târziu să găsim cea mai timpurie scriere clasică “grecească”!… Astăzi nici un grec nu ar recunoaşte meritul egiptenilor, cum de altfel mai târziu ruşii, cu ajutorul celor doi greci cu nume slave, Chiril şi Metodiu, vor transforma alfabetul elenic în chirilic, introdus mai apoi la toţi slavii…

Apariţia romanilor a condus indirect la unificarea acestor pelasgi, traci, iliri, daci, geţi, tibali şi odrii care şi-au luat numele – spun unii – după numele Romei unificatoare. După cum se vede nimeni nu poate spune exact când şi cum ne-am capătat numele de romani. Marea majoritate a popoarelor barbare care ne atacă sau ne traversează sunt în număr mic, fiind respinse ori absorbite fără a lăsa influenţe deosebite până în secolul al VI-lea A.D. când sosesc slavii, popor barbar, crud şi nemilos, care după insuccesul de la Nordul Dunării se aşează în Sudul acesteia şi în felul acesta ne vor despărţi pentru totdeauna printr-un “coridor slav” de fraţii noştri de la sudul Dunării care se vor găsi ca într-un fel de sandwich între greci şi slavi. Mai existăm şi astăzi prin aceste locuri: istro-români (foarte puţini la număr) prin aria iugoslavo-croată, megleno-românii, sub bulgari şi aromânii (încă în număr mare) sub greci. După încercări nereuşite de asimilare forţată, şi astăzi, după aproape 1500 de ani de ocupaţie, macedonenii nu şi-au schimbat nici limba, nici portul, iar limba sau “dialectul” cum îl numesc ei însişi, nu-l pot înţelege nici grecii, nici bulgarii ori iugoslavii, ci numai noi, românii. De ce?… Aproape toţi avem prieteni ori cunoscuţi macedoneni şi dacă nu i-aţi întrebat, o puteţi face acum: întrebaţi-i de “dialect” şi veţi rămâne uimiţi de similaritatea lui cu limba română. Limba lor este cea mai veche şi mai bine păstrată, fiind de fapat limba pelasgică, tracică sau dacică, după cum vreţi să o numiţi şi care este şi… limba noastră. Si dacă ne mai amintim că în urmă cu 2000 de ani Alexandru Macedon, fiul lui Philip, rege al Macedoniei, era respins la Jocurile Olimpice pe motiv că nu era grec şi că la vârsta de 7 ani  părinţii i-au adus ca profesor pe Aristotel (care era grec după tată şi macedon după mamă) ca să-l înveţe limba civilizaţiei de atunci elena, cum putem crede că Alexandru Macedon, căruia mai târziu i s-a schimbat numele în Alexandru cel Mare şi a fost înrolat în Pantheonul grec ca erou, a fost grec? Când el era de fapt pelasg de cea mai pură spiţă…

Această părere asupra originii şi locului macedonenilor şi mai ales asupra adjudecării lor de către alte naţii este împărtăşită şi de alţi istorici. De exemplu Raymond Bonner, care în The New York Times  publică un articol despre Macedonia, “pământ care nu poate avea un nume”, aceasta fiind adjudecat de către bulgari, greci şi sârbi. Bonner spunea despre Alexandru Macedon că orice ar fi fost, numai grec nu…[viii]

Paradoxal, singurii care nu s-au implicat în adjudecarea Macedoniei au fost “fraţii” lor din nord, adică noi românii, care, în plus, aproape întotdeauna i-am neglijat şi abandonat. Si totuşi, în 1995, o delegaţie română care a vizitat Albania a decis de comun acord cu guvernul albanez să deschidă pentru populaţia macedoneană locală biserici române şi şcoli cu predare în limba română.

Să nu uităm că în Grecia în perioada ante-belică, în Macedonia, existau biserici şi şcoli româneşti care mai târziu au fost arse şi distruse iar populaţia locală (aromânii – cum se numesc ei înşişi) a fost persecutată, chinuită, chiar omorâtă, unii reuşind să scape fugind în România, alţii chiar în America, unde-şi povestesc şi astăzi necazurile trecutului.

Să fim şi noi oare, descendenţi direcţi ai poporului pelasgic, trac, un popor blestemat?… Si astăzi ucrainienii şi ruşii vor să ne facă să uităm cine suntem, acolo la noi acasă, în Bucovină, Ţară Herţei, Basarabia şi Buceag, unde românilor li se spune că nu sunt “români”, ci o naţie slavă, vorbind o limbă slavă, moldovenască!…

Când oare ne vom dezdoi genunchii şi vom sta în picioare, drepţi, noi românii din România, Basarabia, Bucovina, Ţinutul Herţei, Banatul Sârbesc si Timoc, Buceag, Cadrilater, din Pocuţia şi Ungaria, din toată Macedonia, pentru a ne proteja drepturile?…

Să vedem cum arată limba macedoneană în comparaţie cu limba română. Pentru aceasta am ales un cântec vechi aromân, compus cu mult înainte ca Bolitineanu să publice Muma lui Stefan cel Mare”:

Dialect Aromân-Macedonean

Cari-n’i bati, noaptea

La firida mea, moi?

Io huia, msata Marioara

Nu-n’i ti-aspirea, moi.

Scoal aprond’i lampa

S-ti vedua fata ta,

Fata ta tea alb-arosi

Ca trandafila.

Traducere în Româneşte

Cine-mi bate noaptea

La fereastra mea, măi?

Eu sunt, frumoasa Mărioara

Nu te speria, măi.

Scoal’de-aprinde lampa

Să-ţi văd faţa ta

Faţa ta cea albă-roşie

Ca de trandafir.


[i].  Nicolae Densuºianu, Dacia Preistoricã, Ed. Meridiane, Bucureºti 1986, pp. 444-467.

[ii].  N. Iorga, Istoria Românilor, vol. XXX, partea I-a, Bucureºti, 1936, p. 14.

[iii].  Vezi nota 3.

[iv].  N. Densuºianu, op. cit., vol. I, Partea I-a, p. 98.

[v].  N. Iorga, op. cit., p. 30.

[vi]Chronicle of the World, Ecam Publications, Prentice Hall, 1990, p. 182.

[vii].  Pr. Conf. Dr. Alexandru Stan ºi Prof. Dr. Remus Rus, Istoria Religiilor pentru învãþãmântul preuniversitar, Ed.Institutului Biblic ºi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Buc., 1991, p. 149.

[viii].  Raymond Bonner, “The Land That Can’t Be Named”, în The New York Times, 14 Mai 1995.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

ULTIMA ORĂ

Calendar

Astăzi La Club Control, Noul sezon Jazz Nouveau debutează cu israelienii de la Liquid...

“Situația este gravă”- avertizează președintele Xi Jinping. Consideră însă că bătălia cu virusul ucigaș va fi câștigată

Epidemia cu coronavirus iese din granițele zonei Wuhan. Epidemia a făcut, duminică, o primă victimă la Shanghai. 40 de...

Coronavirus: Virusul ucigaș continuă să se răspândească. Beijingul face apel la armată. 56 mil. persoane, rupte de restul lumii

Xi Jinping dă asigurări că bătălia cu virusul va fi câștigată 459 de medici sunt trimiși...

TRENDING

Fintech-ul Ebury s-a clasat pe primul loc în topul Bloomberg din trimestrul 4

Ebury, fintech-ul specializat în gestionarea riscului valutar și...

Aventuri printre ghețari. Ce vacanțe poți plănui în ținuturile albe

Toată lumea își imaginează vacanța ca un șir...