Desigur, fiecare om ţinteşte să ajungă cât mai sus, fiecare naţiune doreşte să prospere. ”A fi numărul 1” pare a fi devenit obiectivul de atins înainte de toate.
Dar, mai ales în contextul actual, se pun cel puţin două întrebări: 1. Să fii cât mai sus înseamnă să posezi cât mai mult din punct de vedere material? Şi 2. E rezonabil şi acceptabil cu adevărat principiul lui Machiavelli ”scopul scuză mijloacele” (de fapt, o expresie adaptată după un fragment din ”Principele”)?
Cineva îmi spunea, într-o discuţie particulară, cu referire la unele persoane avide de câştig financiar şi de posesie de bunuri însuşite cu orice preţ, că nu înţelege următorul fapt: dacă toţi avem o singură viaţă, limitată în timp, şi dacă ne ducem în mormânt la fel cum ne-am născut, adică goi, la ce ne vor folosi, la sfârşitul existenţei, toate bunurile agonisite (valabil şi pentru cei care mor de epuizare încercând să câştige cât mai mult)?
Să fii o putere economică e ceva important, dar se ştie că toate marile imperii au avut şi un sfârşit. Iar această putere economică trebuie dobândită prin muncă asiduă şi inventivitate, nu prin tertipuri.
Mi se par mult mai importante bogăţia spirituală, cultura, civilizaţia unui popor, valori care sunt nepieritoare. În materie de patrimoniu cultural, şi o ţară mică poate fi în frunte.
Paranteză. Nu sunt, sub nicio formă, de acord nici cu teza potrivit căreia ar trebui
să-ţi fie ruşine că aparţii unei naţii, dar nici cu cea potrivit căreia simpla apartenenţă la o etnie sau un popor îţi conferă o superioritate.
Pur şi simplu, fiecare dintre noi nu suntem decât ceea ce demonstrăm, prin faptele şi acţiunile noastre, nu prin vorbe.
Dacă un compatriot de-al nostru a spart vreun bancomat prin afară, e un motiv cert de ruşine, dar asta nu se răsfrânge asupra unei naţii care i-a dat pe Brâncuşi, Blaga sau Eminescu.
De asemenea, dacă un individ are cetăţenia unui stat cu faimă bună, asta nu-l scuteşte (sau nu ar trebui să-l scutească) de la oprobriu, în cazul în care comite o faptă reprobabilă.
Am să încerc să dau două exemple care sper să fie relevante în acest sens: aţi auzit pe cineva care să spună că îi e ruşine că aparţine unei ţări fiindcă acolo există Mafie sau care să afirme – întemeiat – că e scutit de la reguli şi de la norme fiindcă s-a născut într-o anumită regiune a globului?
Revenind, preocuparea pentru menţinerea vie a unui patrimoniu (chiar în condiţiile în care prezentul diferă de exemplul înaintaşilor), prin culturalizarea maselor, indiferent că o facem printr-o artă sau alta, alegând o modalitate mai simplă sau mai complexă, ca şi dorinţa de a păstra o amprentă unică într-un secol al automatizării reprezintă singura şansă de a te menţine într-un top care nu se măsoară neapărat în zerouri.
Să inventezi un televizor ultraperformant sau să produci un proiector de ultimă generaţie e important, dar are sens atât timp cât ai ce vedea la el, cât poţi beneficia de conţinut de calitate.
Degeaba vezi în format 4K, care e superior HD, care e superior imaginii normale, un meci de fotbal care e un blat sau un film care nu are nicio valoare artistică.
De obicei se spune, când te afli într-un dezavantaj evident, că eşti ”prea mic pentru o luptă atât de mare”.
Având în vedere tendinţele prezentului şi cele expuse mai sus, cred că avem (toţi, nu doar românii) o singură şansă pentru a izbândi cu adevărat: să arătăm că suntem prea mari pentru o luptă atât de mică.
Dar trebuie să demonstrăm asta. Să ne schimbăm optica, devenind competitori cinstiţi şi în primul rând aflaţi în competiţie cu noi înşine.
