Marele om de cultură Valeriu Râpeanu, profesor, critic literar, eseist şi istoric, a încetat din viaţă duminică, 12 iunie, la vârsta de 90 de ani. A colaborat mult timp cu cotidianul ”Curierul Naţional”, căruia i-a oferit constant materiale culturale de prestigiu, găsind în paginile acestei publicaţii un spaţiu adecvat şi binemeritat pentru lucrările domniei sale. Sincere condoleanţe familiei îndoliate.
Criticul şi istoricul literar Valeriu Râpeanu s-a născut la 28 septembrie 1931, la Ploieştiori, judeţul Prahova, potrivit volumului “Dicţionarul General al Literaturii Române” (Editura Univers Enciclopedic, 2006). A absolvit Liceul “Sf. Petru şi Pavel” din Ploieşti (1950) şi Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti (1954). Şi-a susţinut doctoratul în filologie, specializarea literatură universală şi comparată, cu teza “N. Iorga – exeget al literaturii universale”.
Redactor la “Gazeta literară” (1954-1959) şi “Luceafărul” (1959-1962), redactor şi redactor-şef la “Scânteia” (1962-1969), a fost vicepreşedinte al Radio-Televiziunii Române (1970-1972), apoi director al Editurii “Eminescu” (1972-1990). Ca director al Editurii “Eminescu”, a iniţiat câteva colecţii de prestigiu: “Biblioteca de filozofie a culturii româneşti”, “Thalia”, “Biblioteca Eminescu”, cuprinzând nume şi opere fundamentale ale filosofiei, istoriografiei, sociologiei, artei teatrale şi muzicale româneşti.
A debutat editorial, în 1958, cu volumul “George Mihail Zamfirescu. Schiţă monografică”, continuând cu studiul monografic “Alexandru Vlahuţă şi epoca sa” (1965), apoi cu eseuri şi note de călătorie: “Noi şi cei dinaintea noastră” (1966), “Interferenţe spirituale” (1970), “Călător pe două continente” (1970), “Interpretări şi înţelesuri” (1975), “Tărâmuri unde nu ajungi niciodată. Note de drum şi interviuri” (1982), “Memoria şi feţele timpului” (1983), “Scriitorii dintre cele două războaie mondiale” (1986), potrivit volumelor “Dicţionarul Scriitorilor Români” (Ed. Albatros, 2002) şi “Dicţionarul General al Literaturii Române” (Editura Univers Enciclopedic, 2006).
Exeget al lui Nicolae Iorga, Râpeanu a scris numeroase lucrări despre marele istoric: studiul “Pe urmele tradiţiei” (1973, reeditat în 1994); “O viaţă de om aşa cum a fost” (1984) – o monografie complexă, încadrând imensa bibliografie a savantului şi scriitorului în biografie şi biografia în istorie; micromonografiile “Cultură şi istorie: N. Iorga, Gh.I. Brătianu” (1981), “N. Iorga, I.Gh. Duca” (1989), “Nicolae Iorga, Mircea Eliade, Nae Ionescu. Polemici, controverse, elogii” (1999), “Nicolae Iorga: O nouă epocă de cultură” (2000). În 1976 a publicat ediţia comentată a conferinţelor radiofonice susţinute de Nicolae Iorga, iar, în 2001, a revenit cu volumul “Sfaturi pe întunerec”, care conţine textele conferinţelor ţinute de N. Iorga la Radiodifuziune între anii 1931-1940. În 2010, a lansat prima ediţie critică, cu note şi comentarii, a volumului “Nicolae Iorga – Oameni cari au fost”. Pentru această carte, prof. univ. dr. Valeriu Râpeanu a primit Marele Premiu al Fundaţiei Naţionale pentru Civilizaţie Rurală “Nişte Ţărani”, patronată de Dinu Săraru.
Ca editor, a structurat noi colecţii, de istorie, filosofia culturii, teatrologie, în care au apărut volume importante de N. Iorga, C. Rădulescu-Motru, N. Bagdasar, Alice Voinescu ş.a. A îngrijit ediţii din Al. Vlahuţă şi F. Aderca.
Cunoscător al dramaturgiei româneşti, Valeriu Râpeanu a semnat antologiile “Dramaturgia contemporană românească” (1968) şi “Teatru” de G.M. Zamfirescu (1976), volumul de critică teatrală “Mărturii contemporane”.
A colaborat cu cronici, eseuri, articole teatrale, în paginile multor reviste, literare sau dramatice, cotidiene atât din ţară cât şi din străinătate (“Make und Kothurn” – Viena, “Rivista di etnografia” – Neapole, “Balkan Studies” – Salonic, etc).
În învăţământul universitar a profesat ca lector la Institutul de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu” (1966-1969) şi la Facultatea de Limba şi Literatura Română (1969-1970), iar în 1991, a ocupat postul de conferenţiar, devenind apoi şef de catedră la Facultatea de Filozofie – Jurnalistică de la Universitatea “Spiru Haret” din Bucureşti.
A susţinut intervenţii în cadrul unor evenimente şi manifestări culturale precum: sesiunea comemorativă dedicată împlinirii a 100 de ani de la naşterea academicianului Emil Condurachi (1912-1987), desfăşurată la 10 ianuarie 2012 în Aula Academiei Române; “Devoţiune şi acuitate exegetică”, un eveniment dedicat în egală măsură lui Mihai Eminescu şi acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, desfăşurat la 11 ianuarie 2013, la Biblioteca Naţională a României; evocarea cu tema “Perpessicius (1891-1971)”, care a avut loc la 29 martie 2016, la sediul Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă; dezbaterea “Îngheţul şi dezgheţul ideologic în obsedantul deceniu” – a doua conferinţă din seria “Patrimoniu”, organizată de Muzeul Naţional al Literaturii Române (24 mai 2016); dezbatere dedicată împlinirii a 145 de ani de la naşterea lui Nicolae Iorga, organizată la 14 iunie 2016 de Muzeul Naţional al Literaturii Române, în parteneriat cu Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă.
Paralel cu activitatea publicistică a colaborat la mai multe emisiuni de radio şi televiziune. A participat la colocvii şi reuniuni ştiinţifice din ţară şi de peste hotare privind epoci ale culturii române şi personalităţi ale vieţii spirituale româneşti (M. Eminescu,G. Enescu. N. Iorga, C. Brâncuşi ş.a.).
A fost distins cu Premiul “Ion Creangă” al Academiei Române (1982), Premiul Uniunii Scriitorilor (1982) şi Premiul Asociaţiei Oamenilor de Teatru (1987). Membru al Clubului istoricilor “Nicolae Iorga” (înfiinţat la 28 oct. 2000, la Vălenii de Munte).
În ianuarie 2018, Valeriu Râpeanu s-a numărat printre personalităţile culturale ajunse la senectute, omagiate la Ateneul Român de Ziua Culturii Naţionale.
(Sursa: www.radioromaniacultural.ro)
Biografie
(sursa: www.referatele.com)
Valeriu Râpeanu se naşte la 28 sept. 1931, comuna Ploieştiori, judeţul Prahova. Eseist, critic şi istoric literar.
Fiul lui Gheorghe Râpeanu şi al Anastasiei (n. Stănescu), învăţători.
Liceul „Sf. Petru si Pavel” din Ploieşti (1942-l950), după care urmează cursurile Facultăţii de Lb. şi Literatura Română din Bucureşti (1950-l954). Redactor la Gazeta literară (1954-l959), Luceafărul (1959-l962), apoi redactor-şef adjunct la Scînteia (1962-l969). Vicepreşedinte al Comitetului de Radio şi Televiziune (1970-l972); director al Editurii Eminescu. .
Debutează în Gazeta literara (1954). Debut editorial cu un volum despre George Mihail Zamfirescu (1958), urmat de un alt studiu monografic: Alexandru Vlahuţă şi epoca sa (1966).
Publică eseuri (Noi şi cei dinaintea noastra, 1966; Interferenţe spirituale, 1970; Pe drumurile tradiţiei, 1973; Interpretări şi înţelesuri, 1975- Cultură şi istorie, I-IIl’, 1979-l989; Tărâmul unde nu ajungi niciodată, 1982; Memoria şi feţele timpului, 1983; Scriitori dintre cele două războaie mondiale, 1986) şi note de călătorie (Călător pe două continente, 1970). A îngrijit antologiile: Dramaturgia română contemporană, I-II (1964) şi O antologie a dramaturgiei româneşti 1944-l977, I-II (1978). A prefaţat volume ale unor scriitori români şi ale unor scriitori străini traduşi în româneşte, precum: Aurel Baranga, N. Barbu, Pierre de Boisdeffre, Ion Brad, Panait Cerna, Petru Comarnescu, Cella Delavrancea, Nicolae Deleanu, Bulent Ecevit, Yves Gandon, Virgil Gheorghiu , Rene Huyghe, N. Iorga , Al. Kiritescu , Fr. Mauriac, Marcel Mihailovici, Fanus Neagu, I. Peltz , Victor Ion Popa, C. Radulescu-Motru, Paul Surer, T. Teodorescu-Braniste , C. Toiu, Al. Vlahuţă, Gh. Zamfir si G. M. Zamfirescu.
Debutul editorial, schiţa monografică George Mihail Zamfirescu (1958), anunţă o constantă între variatele preocupări ale criticului şi istoricului literar: teatrul -interbelic şi contemporan – şi lumea lui. Vocaţia ideatică, inapetenţa pentru modul speculativ-digresiv îl orientează pe Valeriu Râpeanu spre o continuă şi riguroasă problematizare, astfel încât metoda delimitării tezei de demonstrat e rareori încălcată.
Argumentația, ca procedeu, convertește timbrul rechizitorial, tributar epocii, într-un reflex de raționare. Corolarul judecăților de valoare se vrea dur, însă fundamentat. Problemele-cheie – distincția periferie-mahala, în plan sociologic și literar, psihologia personajelor în Domnișoara Nastasia, repertoriul teatral interbelic s.a. sunt reluate într-un studiu din volumul Interpretări și înțelesuri (1975). O a două monografie, Vlahuță și epoca sa (1966), marchează o nouă zonă de interes: cultură română la cumpăna secolelor XIX-XX.
Aici Valeriu Râpeanu acordă o atenție sporită vederii panoramice, articulațiilor ansamblului. Deschiderea biografiei către fundalul istoric decurge firesc din necesitatea de a-și înțelege eroul și de a-l face înțeles, fiindcă „Vlahuță se definește ca un om al timpului său”, centru perspectival optim pentru ambitusul cultural, politic și social, prin fervoarea cu care, om și operă, au căutat fluxul evenimentelor, prin dedicarea civică, prin contactele cu marii oameni ai vremii, precizate analitic în capitolul Prieteni și neprieteni. Ca biograf, Valeriu Râpeanu evita romanţările simpatetice, menţinându-se cu sobrietate în granițele adevărului probant, pentru elucidarea căruia folosește un bogat arsenal de documente, inspirat corelate. Cu Noi și cei dinaintea noastră (1966), deschide seria volumelor compozite, rod al scrisului mai mult sau mai puțin ocazional: prefețe, recenzii, note de călătorie, reîmprospătări ale unor studii anterioare, articole doctrinare etc. Reține atenția, din acest volum, o îndreptățită pledoarie pentru poezia lui D. Anghel . Tentația descoperirii unui saeculum în spatele operelor reapare în volumul Interferențe spirituale (1970), în studiul despre Primul război mondial și sensul lui în cultură noastră, fină analiză a stării de spirit generată de momentul 1918 reliefată edificator prin contrast cu 1877, sau chiar în O privire asupra teatrului francez contemporan, unde interesează mai puțin valorile manifeste, cât câmpul tensiunilor ideologice și estetice subiacente lor, confruntările axiale pe care le semnalează. O bogată serie de dezbateri în Pe drumurile tradiției (1973), Interpretări și înțelesuri (1975) și Cultură și istorie, I (1979) aduc binevenite sugestii pentru o eventuală sociologie teatrală.
Deși de o remarcabilă acuitate în detectarea punctelor nevralgice – catihetice în manieră de a fixa dilemele sub forma jocului monologic întrebare-răspuns -, ele rămân totuși luări de poziție, atitudini căutându-și obiectivarea într-o ireproșabilă logică a bunului-simţ. Volumul Pe drumurile tradiției inaugurează seria exegezelor mai substanțiale ce complinesc merituoasa muncă de editare a scrierilor lui Iorga. Memorialistica, formația ideologică, rolul în îndrumarea mișcării sămănătoriste, idealul uman al lui Iorga sînt teme ce reapar în Interpretări și înțelesuri, Cultură și istorie, 1 și II (1981). Liber de inhibiții bibliografice, Valeriu Râpeanu e atras primordial spre înțelegerea omului, în a cărui „filosofie practică” urmărește motivația opțiunilor ideologice și culturale. ii radiografiază „complexele dominante”, fără poză demitizatoare, elogiindu-i, în schimb, rara abnegație civică. Studiile sînt comprehensive, repere cardinale în vastitatea domeniului prin siguranță cu care conduc spre esență. Eseul Gh. I. Brătianu, din Cultură și istorie, II, reinterpretează, printr-un minuțios examen al materialului documentar, omul politic și antepune, supralicitind, opera lui istorică unui Blaga, Dumezil, Mircea Eliade, Jung sau Kerenyi, reclamindu-i întîietatea în înțelegerea dialecticii istorie-tradiție. Scurte escapade dincolo de literatură, în muzică și artele plastice, dezvăluie atracția deschiderilor, lipsite de diletantism, pentru spiritul interogativ al criticului. Călător pe două continente (1970) și Tărîmul unde nu ajungi niciodată (1982) reproduc itinerarii turistice ori livrești sau, ades, deopotrivă turistice și livrești. în urmă unor întîlniri „pe viu” sau doar prin lectură, Valeriu Râpeanu, înzestrat cu gust și luciditate, scrie degajat și sugestiv despre personalități de prim rang din literatură și artă contemporană universală. Lumea e recreată academic, mereu sub dominația vreunei idei care ordonează atingerea cu realitatea, devitalizind-o. Relație de călătorie sau exegeza critică, textul lui Râpeanu Valeriu practică aceeași austeritate a limbajului, refractară seducției cuvintelor și orientată spre ordonare ideatică și limpezime expozitivă, deși un anume apetit al cuvîntului ales, protocolar, nu-i e străin.
| DIN OPERA SA: George Mihail Zamfirescu, studiu monografic, Bucureşti, 1958; Alexandru Vlahuţă şi epoca – „monografie. Bucuresti, 1966; Noi şi cei dinaintea noastra, eseuri,-Bucureşti, 1966; Călător pe două continente, note de călătorie, Bucureşti, 1970; Interferenţe spirituale, eseuri, Bucureşti, 1970; Pe drumurile tradiţiei, eseuri, Bucureşti, 1973; Interpretări şi înţelesuri, eseuri, Bucureşti, 1975; Cultură şi istorie, I-III, eseuri, Bucureşti, 1979-l989; Tărâmul unde nu ajungi niciodată, eseuri. Bucureşti, 1982; Memoria si feţele timpului, eseuri, Bucureşti, 1983; Scriitori dintre cele două războaie mondiale, eseuri, Bucureşti, 1986. Prima ediţie critică integrală, Oameni cari au fost, N. Iorga, 2012 Gheorghe I. Brătianu – 1980 -1989, 2019 |
