Pururea tânărul şi eternul Eminescu

Ne aducem aminte de Eminescu doar cu prilejul zilelor care hotărnicesc începutul şi sfârşitul prea scurtei şi prea nefericitei sale vieţi? Nicidecum. Pentru că demult, încă din timpul în care versurile şi proza sa apăreau în paginile revistei Convorbiri literare, tinerii învăţăcei în odăiţe sărace, luminate de lămpi afumate, citeau şi reciteau paginile semnate M. Eminescu. Nu critica, nu şcoala au impus numele şi opera lui, ci apropierea sufletească spontană a celor ce intuiau că un asemenea „glas” nu mai răsunase în lirica română. Un glas care îi chema şi îi făcea să trăiască în lumi necunoscute şi nebănuite.

Iar la sfârşitul anului 1883 şi la începuturile celui următor, când de sub tiparniţele „stabilimentului grafic Socec şi Teclu” a ieşit prima ediţie a Poeziilor lui Mihai Eminescu, alcătuită şi îngrijită de Titu Maiorescu, cuprinzând „toate poeziile lui Eminescu publicate în Convorbiri literare de vreo doisprezece ani încoace, precum şi cele aflate până acum numai în manuscript la persoane particulare”, valul de preţuire publică n-a mai putut fi zăgăzuit. Nu a fost doar primul mare succes de librărie din ţara noastră, dar pentru întâia oară s-a creat o fuziune pe care nici timpul, nici timpurile n-au avut cum să o desfacă între poet şi cititor. Şi dacă ne gândim că atunci nu erau mulţi în ţara noastră care să se ridice la nivelul înălţat de Eminescu în poeziile sale! Unii l-au înţeles, alţii i-au intuit profunzimile. Toţi, pe măsură ce s-au cufundat în universul eminescian, s-au recunoscut şi s-au ridicat cu fiecare vers al lui pe culmile nădejdii şi suferinţei, ale bucuriei şi ale durerii, ale liniştii sufleteşti şi ale frământării.

Versul lui a devenit un bun sufletesc naţional – să nu ne sfiim să-i spunem astfel – şi i-a chemat pe toţi în lumea trăirilor de fiecare zi şi a aspiraţiilor eterne. Se spune şi s-a spus că şcoala şi alte instituţii statale ar fi contribuit la crearea mitului eminescian. Nimic mai fals şi o asemenea aberaţie, rod al ignoranţei şi nu o dată al invidiei, este contrazisă de viaţa însăşi. Se ştie că nu o dată şcoala poate avea un rol negativ, când vrea să impună un scriitor sau o operă literară. Sufletul adolescentului şi al tânărului le citeşte, dacă le citeşte, dar imediat vrea să se debaraseze, să le elimine din memorie, iar când îşi aduce aminte, în cel mai fericit caz se amuză de ce le-a fost recomandat pe băncile şcolii.

Cei ce s-au apropiat în anii de şcoală de versul eminescian au fost ajutaţi să-i pătrundă acele înţelesuri ce nu erau – poate – accesibile vârstei lor. Şi atunci au devenit după şcoală şi dincolo de şcoală cititorii lui Eminescu, cei pentru care poezia lui devenise un sistem de referinţă sufletească şi morală, prilej de înălţare spre lumi de o puritate şi o frumuseţe perenă.

Am descoperit mai târziu că a existat alături de poet şi odată cu el ziaristul Eminescu, cel care a dat glas durerilor lumii în care a trăit, iar nu simpatiilor şi antipatiilor sale. Cel pe care nu l-au interesat combinaţiile conjuncturale, înregimentările remuneratorii, ci numai şi numai starea celor ce munceau şi nu aveau aproape nimic şi la antipod starea celor ce aveau totul fără să muncească.

Cu o cultură neobişnuită pentru timpul său, a înţeles, asemenea unui alt mare ziarist – şi l-am numit pe N. Iorga -, cel ce i-a urmat crezurile morale şi sociale cu o credinţă de-a dreptul religioasă văzând răul profund de care suferă societatea românească, rău care se croniciza. Ce a spus el în urmă cu mai bine de un secol a fost şi este necontenit actual. De aici vine interdicţia după 1948 până în 1989 şi reacţia negativă a unora de astăzi.

Dacă Eminescu ar fi înşiruit banalităţi de o clipă, dacă şi-ar fi potrivit glasul pentru a intona cât mai sârguincios osanale potentaţilor zilei, dacă s-ar fi mulţumit să comenteze cuminte câteva evenimente, cui i-ar fi păsat de articolele sale!

Plouă pe mare

7 august 2022

El vedea totul – aşa cum s-a spus -, nu în cadrul efemerei competiţii electorale, ci în perspectivă istorică.

Nu pentru că Eminescu a fost un conservator în gândire stârneşte mânia celor ce ar vrea să ne debarasăm de opera lui, ci pentru faptul că el a spus răspicat când încă n-avea treizeci de ani că „păstrarea naţionalităţii noastre este lucrul de căpetenie” ca să continue cu o hiperbolă pe care numai o minte ca a sa o putea construi: „ar fi mai bine să nu alegem deputaţi decât să piară naţia românească”. Limpezimea cu care a spus adevărurile în care credea nu poate lăsa nici astăzi indiferent pe nimeni. „De aceea partidele noastre nu le numesc conservatoare, sau liberale, ci oameni cu slujbă: guvernamentală, oameni fără slujbă, opoziţie”. De aici un alt adevăr care şi-a dovedit o tristă permanenţă, partidele la noi: „nu sunt partide de principii, ci de interese personale”.

De când Eminescu – pe atunci în vârstă de 26 de ani – scria aceste rânduri, au trecut o sută patruzeci şi trei de ani!