Dr. Dan Mihai Bârliba
Se cuvine să încep însemnările mele cu câteva consideraţii despre istoria modernă a educaţiei româneşti. *Gheorghe Asachi a organizat şi sprijinit înfiinţarea Academiei Mihăilene, strămoşul Universităţii din Iaşi la 16 iunie 1835 despre care spunea: “Cu acest fel de rânduială se întemeiază astăzi la răsăritul Evropii un aşăzământ de învăţătură carile… va revărsa asupra doritorilor dreapta lumină, va sădi în inimile lor simţiri de virtute şi va povăţui mâinile lor cătră folositoare meşteşuguri.”. *Pe timpul Domnitorului Alexandru Ioan Cuza a fost adoptată Legea Instrucţiunii Publice care prevedea obligativitatea învăţământului primar şi au fost înfiinţate primele universităţi din ţară: cea de la Iaşi (1860) care astăzi îi poartă numele şi cea de la Bucureşti (1864); au fost inaugurate, în Capitala Principatelor Unite, Şcoala de Medicină Veterinară şi Şcoala Naţională de Arte Frumoase avându-l ca director pe pictorul Theodor Aman. *Ca ministru al educaţiei în trei mandate, Spiru Haret a coordonat reforma învăţământului românesc; 1980 de şcoli au fost construite în perioada sa ministerială, numărul total al acestora ajungând la 2343 între anii 1897 şi 1910. *De numele lui Gheorghe Lazăr se leagă crearea, în 1818 în Ţara Românească, a învăţământului în limba română, care până atunci se făcea în greceşte: Şcoala de la Sfântul Sava din Bucureşti. *Regele Carol I al României a finanţat Fundaţia Universitară din Bucureşti care îi poartă numele. *Catedrele şcolare şi universitare au cunoscut de-a lungul deceniilor din perioada interbelică nume strălucite din domeniile ştiinţei, literaturii şi artei, multe dintre ele aflându-se pe frontispiciile unor renumite şcoli şi universităţi din România.
În ceea ce mă priveşte, am efectuat studiile de toate gradele în anii orânduirii instalate după cel de-al Doilea Război Mondial, impresiile personale fiind contradictorii, cu lumini, dar şi cu umbre. Îmi amintesc de şcoala primară când învăţam în clasa a IV-a limba rusă ca disciplină obligatorie şi când aveam diverse manuale editate după modelele celor ruseşti; cu alte cuvinte, asistasem încă din perioada timpurie a copilăriei, la o “sovietizare” a educaţiei. Această stare de lucruri s-a prelungit în prima parte a studiilor în şcoala elementară când învăţam după cartea “Istoria Republicii Populare Romîne” a lui Mihai Roller, interpretam cântece ruseşti în corul şcolii, citeam traduceri româneşti ale romanelor editate la Moscova. Treptat, programele de învăţământ au renunţat la aceste adaptări la cultura altui popor decât cel al nostru, oricât de mare ar fi fost el. În anii studenţiei, am avut parte de anumite discipline de învăţământ care nu contribuiau prea mult la lărgirea orizontului meu cultural şi informaţional ca: Ateism; Istoria PCR; Metodica predării ştiinţelor sociale; Economie politică socialistă; Istoria filosofiei marxiste; Socialism ştiinţific ş.a. M-am obişnuit relativ repede cu sloganul “integrării învăţământului cu cercetarea şi producţia” despre care profesorul Grigore C. Moisil îmi spusese următoarea cugetare hazlie, stând împreună la câteva pahare de bere la Casa Oamenilor de Ştiinţă din Bucureşti: “Facultatea de Geografie să se unească cu Facultatea de Geologie şi decan să fie desemnat scriitorul Geo Dumitrescu.”.
Totuşi, dincolo de acele umbre, anacronisme şi disfuncţionalităţi, pot spune că am trăit multe amintiri şi episoade scăldate în lumină: *renumiţi profesori de liceu şi de universitate; numeroase cărţi în colecţiile Biblioteca pentru Toţi, Biblioteca Şcolarului şi Lyceum la preţuri foarte accesibile; performanţe notabile printre care locul al III-lea la Olimpiada naţională de limba şi literatura română; şef de promoţie la examenul de bacalaureat, numit pe atunci “de maturitate” (în absenţa oricăror meditaţii); şef de promoţie pe ţară cu media generală zece al Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Bucureşti; Doctor în Filosofie şi Logică, 1979.
În virtutea activităţii mele diplomatice de patru decenii, în Vietnam, Arabia Saudită, Laos, Tunisia, Iordania, Siria, Palestina, Liban, Irak, Algeria, Maroc am întâlnit foşti studenţi la universităţi din Bucureşti, Iaşi, Timişoara, Craiova, Cluj-Napoca, având în prezent funcţii însemnate în ţările lor în domenii ca: agronomia; medicina veterinară; medicina umană; farmacia, arhitectura; industria petrolieră.
Ce s-a întâmplat după ’89 până în zilele noastre? Dincolo de sloganul lansat din birourile Palatului Cotroceni care se consideră a fi depozitarul absolut şi infailibil al politicilor educaţionale: România lucrului bine făcut (plagiere a titlului unei cărţi celebre a filosofului polonez Tadeusz Kotarbinski), m-au îngrijorat multe situaţii nedorite.
Mă voi limita în rândurile următoare la o amară înşiruire de fapte şi fenomene actuale: *instabilitatea şi politizarea instituţiei ministeriale specializate şi a inspectoratelor şcolare judeţene; *scurgerea de creiere/brain drain către Occident (toată lauda pentru laureaţii unor olimpiade internaţionale, sperând să rămână în ţara lor, fără a fi orbiţi de mirajul Occidentului); *extinderea meditaţiilor, urmând modelul “primului meditator al patriei” (Nota Bene: românii ar fi dorit ca dânsul să mediteze şi înainte de a arunca în public sintagma “ciuma roşie”; de asemenea, ei ar fi dorit ca el nu doar să mediteze, dar şi să medieze între diferite forţe politice în virtutea încrederii conferite de votul popular); *modificarea excesivă a programelor de învăţământ (e.g. reducerea ponderii unor discipline fundamentale ca Istoria, Geografia, Deontologia); *violenţa şi drogurile din şcoli; *abandonurile şcolare; prostituţia infantilă; *incidente amoroase între elevi şi chiar între cadre didactice si elevi; rectori condamnaţi sau plagiatori; *şcoli rurale cu toaletele în curte şi evenimente tragice în unele fose septice aferente; *dispariţia autobuzelor şcolare din multe sate cvasi-izolate; *copii debusolaţi după plecarea părinţilor lor la muncă în străinătate; *răpirea unor eleve (vezi “cazul Caracal” încă neelucidat); *criza de ideal; *penuria de cadre didactice în învăţământul primar şi elementar rural; *salarii inferioare, chiar indecente pentru corpul profesoral, comparativ cu alte profesiuni; *extinderea reţelei universitare prin noi instituţii provinciale fără vreun prestigiu profesional, funcţionând doar ca “fabrici de diplome” (nu ne-ar mira să vedem în curând “universităţi rurale”); extinderea plagiatului în detrimentul creativităţii în procesul elaborării lucrărilor de licenţă şi de masterat; *prelungirea exagerată şi ineficientă a învăţării/predării online în perioada pandemiei; *modificări repetate şi superficial motivate ale structurii anului de învăţământ ori ale examenelor de admitere; *insuficienţa căminelor studenţeşti; *costurile mari ale tratatelor şi cursurilor universitare; *subiectivismul unor promovări didactice în licee şi facultăţi ş.a. Aşadar, am destule motive solide – ca fost profesor asociat la patru universităţi publice şi private din Bucureşti – pentru a pune întrebarea: România educată sau, mai degrabă, România eşuată?,citându-l pe distinsul locatar de la Cotroceni (de profesie – profesor).
Lumea educaţiei autohtone se regăseşte în unele cugetări ironice din cărţile mele publicate în urmă cu câţiva ani: “La noi a apus de multă vreme lupta de clasă, dar a apărut lupta în clasă: bătăile dintre elevi care dau multe bătăi de cap – profesorilor.”; “Sfinţenia unui Magistru apare atunci când catedra devine altar.”; “Regretatul meu profesor de Logică, Petre Bieltz a fost un «blitz» sigur şi folositor pe drumurile întortocheate către Adevăr şi Argumentare.”; “Şcolarii fără cărţi sunt ca navigatorii fără hărţi.”; “Dacă unii profesori de la Politehnica din Bucureşti vor continua să vină toată ziua la posturile TV, mă aştept ca anumite ştiriste deloc triste să meargă la Politehnică spre a ţine acolo prelegeri.”; “Ca student la Facultatea de Filosofie din Bucureşti în anii ’60, trei dascăli de Logică – Athanase Joja; Radu Stoichiţă; Petre Bieltz m-au impresionat mai mult decât cei trei dascăli ai proletariatului – Marx; Engels; Lenin.”; “Paradox: minţi foarte luminate ca Eminescu, Caragiale, Blaga sau Arghezi cad adesea la examenele de Literatură română de la bacalaureat.”; “Am trăit mult timp ca diplomat, dar voi muri ca profesor, întâlnindu-mă în Ceruri cu soţia şi părinţii mei care au slujit altarul Adevărului, numit simplu: catedră.”.
