Şcoala Ardeleană s-a născut la Viena pe loc „sfinţit” de…. iezuiţi

Un paradox al culturii române sunt interpretările asupra  Şcolii Ardelene. Pe de-o parte, se elogiază meritele grupului de învăţaţi greco-catolici (iezuiti prin educatie) de-a fi fundamentat istoriografia, lingvistica, literatura şi mişcarea de emancipare (?) naţională transilvăneană. Trecerea ortodocşilor ardeleni la Biserica Romei s-a soldat cu dărâmarea reşedinţei bisericii ortodoxe transilvănene din Alba Iulia (1714) şi transformarea lăcaşului din Făgăraş ctitorit de Constantin Brâncoveanu în sediu al episcopiei uniţilor.

În secolul al XVIII-lea, împărăteasa  Maria Tereza (1717-1780) a eliminat scutirea de dări a clerului şi nobilimii.

Iosif al II-lea (1741-1790) merge mai departe decât mama sa, acordând prin patenta din 1781 libertate cultelor protestant şi ortodox, iar peste un an, cultului mozaic. Dispreţuind viaţa contemplativă monahală, împăratul a secularizat averile mănăstireşti. „Bunul împărat”, cum îl numeau supuşii transilvăneni  în antiteză cu nobilii locali, a făcut cinci călătorii prin Banat, Ardeal şi Bucovina. Legendară a rămas adresarea sa locuitorilor din comunele grănicereşti năsăudene: „Vă salut  mici nepoţi ai Romei!”.

Cuvintele sale – Salve Parvae Nepos Romuli – au intrat în toponimia ţinutului. Traiul sărac al vlahilor şi civilizaţia lor rudimentară i-au stârnit compasiunea. „Aceşti bieţi supuşi vlahi, care sunt fără îndoială cei mai vechi şi mai numeroşi locuitori ai Transilvaniei, sunt atât de chinuiţi şi încărcaţi de nedreptăţi de oricine, fie ei unguri sau saşi, că soarta lor într-adevăr, dacă o cercetezi, este cu adevărat de plâns”, a consemnat Iosif al II-lea în impresiile călătoriei.   În Marele Principat al Transilvaniei, deciziile lui Iosif al II-lea culminează cu înfiinţarea la Sibiu, în 1783, a unei episcopii greco-ortodoxe subordonată mitropoliei din Carloviţ. Printr-o ordonanţă dată în 1785, împăratul a desfiinţat şi iobăgia. Pentru vlahii din Transilvania însă, suprimarea ei definitivă s-a făcut abia în preajma Revoluţiei de la 1848.

Catedrala „Sfânta  Treime“ de la Blaj, ctitorită de iezuitul Inochentie Micu.

Aici s-a format tânărul cler ( pro Roma. NA ) de rit oriental, după cum menţionează placa memorială. Aici au învăţat Petru Maior (care a funcţionat ulterior şi ca prefect de studii), Ion Budai-Deleanu (fost şi cântăreţ în biserica instituţiei), Gheorghe Şincai, Vasile Raţiu, Ioan Para, Vasile Ladislau Pop şi alţi reprezentanţi ai Şcolii Ardelene. Invăţaţi clerici şi monahi greco-catolici s-au pregătit în şcolile iniţiate de iezuiţi la Roma. Acolo şi-au dat seama de marea asemănare a limbii lor materne cu latina în care învăţau şi italiana ce-o auzeau vorbită.  „Suntem urmaşii Romei”, va fi stindardul mişcării iluministe valahe şi clipa de trezie a conştiinţei naţionale. Oare de ce acesti  “Corifei” ai mişcării (Ion Budai Deleanu (1760-1820), Samuil Micu Klein (1745-1806) şi Gheorghe Şincai (1754-1816) nu s-au gândit ca italiana/latina ar putea sa-si aibe originea in limba popporului din care faceau si ei parte!????

Ce au facut ei bun a fost introducerea grafiei latine, în locul slovelor chirilice.

Trăsătura fundamentală a  iluminismului Şcolii Ardelene rezidă în argumentaţia istorică, filologică şi demografică a tezei că valahii sunt urmaşi demni ai cuceritorilor  romani ai Daciei. Demni, prin urmare, de drepturile spirituale, politice şi sociale ale „naţiunilor” transilvănene. În acest scop au fost adresate împăratului Leopold al II-lea petiţiile Supplex Libellus Valachorum (1791 şi 1792).

1714 este anul în care reşedinţa Bisericii ortodoxe transilvănene din Alba-Iulia a fost dărâmată de austrieci.

Iezuitului Inochentie Micu (Klein) s-a născut la 1700 (după unii, la 1692). La botez primise numele Ioan, iar la călugărire, pe cel de Inocenţiu. Legenda spune că pruncul ce-şi însoţea tatăl în târgul Sibiului i-a atras atenţia unui iezuit. Acela i-ar fi propus plugarului să-i trimită copilul la şcoală. „Tată, eu merg!”, a răspuns îndată băiatul cu vocaţie de cărturar. A învăţat la colegiul iezuit din Cluj şi  în Slovacia. Student încă la teologie, a fost desemnat episcop al bisericii greco-catolice cu sediul la Făgăraş. Tânărul episcop al bisericei unite şi-a început deîndată misiunea în spiritul promisiunilor Curţii Imperiale şi papei. A scris memorii şi a solicitat audienţe la Viena în numele clerului şi mirenilor trecuţi la Biserica Romei. Cererile sale puteau fi – şi au fost – socotite revoltătoare de către mai-marii cărora le erau adresate. „Eu şi clerul meu cu adevărat suntem şi vom rămânea uniţi numai să ni se dea şi nouă acele imunităţi de care se bucură clerul romano-catolic”, scria el bunăoară. Ca membru al Dietei transilvănene, a insistat cu orice prilej să înceteze starea de „toleraţi” a vlahilor, să li se dea drepturi egale cu „naţiunile recepte”. Petiţiile sale vor fi surse de inspiraţie şi acte fondatoare pentru Supllex-urile transilvănenilor.  A obţinut un domeniu la Blaj, unde-a început construcţia Catedralei Sfintei Treimi, reşedinţei episcopale şi mănăstirii greco-catolice.

Curtea imperială catolică nu dorea să-i supere pe nobilii calvini, lipsindu-i de braţele de lucru valahe. Surghiunit până la moarte convins că papa îl va ajuta, Inochentie Micu nu s-a prezentat la Viena, ci s-a dus la Roma. Departe de a obţine sprijinul Vaticanului, a fost reţinut pentru totdeauna în oraş.  Ultimii 24 de ani i-a trăit în surghiun.

Si intrebarea finală: cui i-a folosit ca ortodocşii creştini  vlahi să invete că ei sunt de fapt urmaşii cuceritorilor romani şi nu ai daciilor şi să se “mute” la biserica greco-catolică?