O dramă impresionantă, țesută în jurul conflictelor dintre doar câteva personaje, pe fundalul superb și misterios al unei insule de pe coasta de vest a Irlandei
Pe o insulă îndepărtată de pe coasta de vest a Irlandei (peisajele filmate sunt de un pitoresc aparte), trăiesc doi buni prieteni, Pádraic (Collin Farell) și Colm (Brendan Gleeson).
La un moment dat, Colm își schimbă brusc atitudinea, ceea ce îi va provoca o stare de confuzie lui Pádraic. (Derută care se va accentua când Colm îi confirmă că ”nu i-a făcut și nu i-a spus nimic”, dar că, pur și simplu, ”nu îl mai place”).
Fire mai sensibilă, Pádraic va ”pune la inimă” cele petrecute și își va da seama, treptat, că viața i s-a schimbat fără să fi făcut nimic și fără să știe de ce.
Absența prietenului din peisajul traiului cotidian pare a cântări mai mult chiar decât prezența.
Până când Colm îi va spune că își dorește mai mult timp ca să compună și pentru a lăsa ceva în urma sa, în dauna ”trăncănelii inutile” care îi irosea vremea când beau împreună.
Spectatorul va fi la rândul lui derutat și va încerca să înțeleagă misterul acestui joc psihologic.
Cu cadre pitorești și specific local redat excelent, pelicula lui Martin McDonagh este, în primul rând, una de atmosferă. Te simți ”acolo” nu numai datorită măiestriei regizorului, dar și interpretărilor actoricești extrem de veridice.
Și, odată părtaș la acțiune, vrei să afli mai multe, fiindcă intuiești că în această dramă există o taină, un lucru în plus care trebuie descifrat. (De fapt – se va dovedi pe parcurs – nu era vorba de un secret, ci doar de orgoliu, de atitudine și de un dram de nebunie).
În ”Spiritele din Inisherin” este vorba despre prietenie și atitudine, dar și despre solidaritate umană: când Siobhán, sora lui Pádraic, dă afară măgarul și când încearcă să se opună găzduirii lui Dominic, „prostul satului”, pentru o noapte, face, involuntar, proba aceleiași poziții pe care a avut-o Colm față de fratele ei.
Iar personaje cinice și lipsite atât de inimă, cât și de scrupul, precum polițistul (tatăl lui Dominic) întregesc o galerie variată de tipologii umane.
Sigur, ”târgul” lui Colm (își va tăia câte un deget de fiecare dată când Pádraic îl va mai deranja) este unul care apare spectatorului ca absurd, însă este felul lui McDonagh de a pune în scenă celebrul dicton ”arta cere sacrificii”.
Este vorba însă despre mai mult decât atât – putem fi oameni și fără să renunțăm la pasiunile noastre. Putem fi mai toleranți cu cel de lângă noi, chiar dacă nu ne merge bine sau avem impresia că timpul ne presează. Pádraic nu era cel mai inteligent om din localitate, dar nici cel mai prost. Nu avea de ce să fie tratat astfel, iar până la urmă stigmatul cade mai degrabă asupra celor care îl umilesc.
Cu acțiunea plasată în timpul Războiului Civil, în 1923, ”Spiritele din Inisherin” amintește, în momentele sale cele mai bune, de piesele dramaturgului Eugene O’Neill. Cu personaje cu trăiri puternice, ale căror drame se consumă încet, la foc mocnit, până ajung să facă, figurativ vorbind, explozie. ”Totul în viață e un lux, începând cu faptul că te naști”, a scris cândva Cesare Pavese, și tot asta pare a fi și una dintre moralele peliculei regizorului irlandez, care semnează și scenariul.
Este remarcabil cum se poate construi un scenariu întreg pornind doar de la conflictele dintre câteva personaje – iar la sfârșit să ai impresia că totul a ieșit perfect. De la un moment dat, Pádraic se va schimba și va declanșa vendetta, dar va păstra o fărâmă de umanitate în el – așa cum toți, de fapt, avem.
Dialogurile lui Colm cu preotul în timpul confesionalului nu sunt introduse întâmplător în film, și nici cadrele cu statuia Fecioarei. Avem un ghid în timpul existenței noastre terestre, dar avem și liberul arbitru – și depinde numai de noi cum îl folosim și ce alegeri facem.
Dacă alegem greșit, chiar și o prietenie frumoasă și aparent trainică se poate transforma în cel mai negru coșmar.
Finalul este șocant, dar suficient de ponderat: nici iertarea, nici răzbunarea nu vor triumfa pe deplin, ci mai degrabă vor coexista, la fel ca și binele și răul din om.
Decorurile de vis, coloana sonoră adecvată, implicațiile morale/religioase și portretizarea veridică a personajelor fac din ”Spiritele din Inisherin” un film memorabil, o reușită certă.
Filmul este dedicat memoriei lui Jon Gregory, editor de film britanic.
De notat că ”Spiritele din Inisherin” a fost distins cu premiul pentru cel mai bun film (comedie/muzical, deși este mai degrabă o dramă, n.n.) și pentru cel mai bun scenariu, iar Colin Farrell pentru cel mai bun actor, la ”Globul de Aur”, dar nu a luat niciun premiu Oscar.
